Iarba vieții

[Adrian Scriminț]

Dragă cititorule, mai mult ca sigur că în lunga ta viață ți s-a întâmplat să îți placă un seamăn și să îl privești insistent din umbră până când s-o prinde că ești obsedat de binevenitele sale apariții.
În cazul meu era o fetișcană. Spun fetișcană pentru că era cu vreo zece ani mai mare decât mine. Eu îmi luasem rămas bun de la adolescență, iar ea era o femeiușcă în toată regula. O visam cu ochii deschiși, neapărat noaptea, gândindu-mă cam ce putea să îmi facă, ce putea să mă învețe. Insomniile mi-o relevau ca și cum îmi era de față, superbă, brunetă, cu ochii verzi, dinții înveliți în fildeș, și-un zâmbet... de care cel mai mult mă îndrăgostisem. Ca să fiu sincer, mie nu îmi zâmbea niciodată, o făcea în schimb tuturor. Și mă zgâiam la ea, și mă zgâiam, și mă tot zgâiam. I-am trezit până la urmă atenția distributivă. Probabil că vi s-a întâmplat și domniilor voastre să simțiți cum cineva vă scrutează cu insistență. Și-a întors brusc capul către mine și m-a penetrat intimidatoriu. Recunosc că a reușit să mă facă să mă pierd cu firea, cu tot cu depărtarea ei față de mine, și mă întreba cu o față oarecum încruntată, pe tăcute: „Ce e? Ce te tot holbezi atâta la mine”???
Și încruntările ei au tot continuat, făcându-mă să mă zvârcolesc și mai tare. Simțeam că mă urmărea pe ascuns în decursul zilelor următoare. Își ferea însă privirea atunci când ne întâlneam ochii. Mi-o doream. Nu mă interesa vârsta ei, cu mult mai înaintată. Cum era și firesc să îmi doresc o femeie mai mare decât mine, la fel de probabil era ca și ea să își dorească să aibă niscaiva escapade cu un iubit cu mult mai tânăr.
Până când s-a întâmplat minunea. Mi-a zâmbit. În sfârșit. Credeam că nu vedeam bine. Se prefăcea că era profund implicată în niște discuții cu niște colege de-ale ei țațe, ca puțin mai târziu să mă sfrdealească cu niște ochi încântători, timp de vreo câteva secunde, cu insistență, ca apoi să îmi zâmbească din nou. Odată cu zâmbetul ei clar a venit neapărat și weekend-ul, așa că am dormit foarte prost în cele trei seri la rând. Mort de oboseală am venit lunea în sala de lucru. Însă când mi-a dedicat primul surâs la început de zi lucrătoare, unul larg, trimis cu cea mai vădită intenție, mi-a trecut urgent oboseala, pe toată ziua. Starea Iannei era diferită, neînțeleasă mie. Ori mă scruta câteva secunde de la depărtare, și de-abia după aceea își muta privirea, ori îmi zâmbea, tot de la depărtare, sau nu mă mai băga deloc în seamă, cu zilele, și asta spre deplina mea zvârcolire. Odată mi-a fluturat chiar și cu mâna, spre marea mea insomnie din acea seară.
La cât eram eu de imunizat la femeile din jurul meu, la cât eram de plictisit, (nu de ele, ci de ifosele lor), era să fac pipi pe mine atunci când m-a bătut pe umăr și mi-a șoptit întrebarea în ureche, gâdilându-mă cu fiori răscolitori:
-Ai timp să ieși cu mine undeva deseară?
De-abia mi-am adunat spiritul bărbăției, de am reușit să îi îngăim:
-Unde?
-Undeva unde o să-ți placă foarte mult! Ne întâlnim pe bulevardul Sloboda, la ora șapte jumate, în fața orologiului. Să te îmbraci frumos și să nu-mi întârzii! Să te înarmezi cu răbdare, că n-am să te las să te-ntorci prea curând acasă!
Fiind o discuție privată, deși în văzul direct al lumii, dar departe de urechile acesteia, voiam să îi mărturisesc Iannei un lucru nemărturisit vreunei fete până atunci. Consideram că era mai bine așa, decât să agravez lucrurile mai târziu și chiar să mă fac la fața locului de râs. Mi-a blocat de la început gura, lipindu-și degetul de buzele mele:
-Să nu întârzii!
Mi s-a îndepărtat urgent, fluturându-mi cu mâna, numai într-un zâmbet. Mi-a trimis și o bezea pe urmă, din partea opusă a sălii de balet.
Adio randament al muncii. Am fost cu capu-n nori toată ziua. Am spus secretul numai celui mai bun prieten al meu, cu care împărțeam camera. Mai experimentat cu vreo patru ani decât mine, un român destul de stătut și el în domeniul nemilos al femeilor.
-E mult mai bine că e cu vreo zece ani mai mare decât tine, gagiule. Cloșca bătrână știe să clocească mult mai bine ouăle!
-Sincer să-ți spun... nici nu mă deranjează că e mai în vârstă. Cel mai mare vis al meu este să adorm la sânii ei, să mă cufund cumva în sufletul ei! îi destăinuiam cu extaziere.
-Și să știi că mămicile ăstea sunt mult mai curate decât puicuțele necoapte, sunt mai aranjate, mai pedante, și n-au atâția gărgăuni în cap! Știu cu o aproximație matematică ce au de gând să facă cu tinereii neexperimentați! mă încredința colegul de cameră, după care m-a bătut bărbătește cu palmele peste ambii umeri continuând să mi se adreseze cu niște cuvinte demne de susținere: Gagiule, în noaptea asta vei avea în sfârșit înalta cinste de a-ți pierde virginitatea! La douăzeci și doi de ani ai tăi... era și cazul!
Mă fâstâceam ca o cucoană rușinată atunci când îi auzeam prevestirile. Minutele treceau grăbite până la întâlnire și trebuia să fiu atent la toate detaliile. Din măsuri de maximă siguranță mi-am mai făcut un duș, apoi mi-am turnat întreit doza de șampon pe tot corpul. Am constatat pe urmă un lucru destul de stânjenitor, și m-am înroșit de unul singur de neplăcere. Nu aveam nicio pereche de chiloți noi. Erau curați, dar jerpeliți. Pe la sârbi embargoul și întârzierile salariale își spuneau vădit cuvântul, găsindu-mă sub o amară austeritate. Însă în momentul de față nu aveam timp deloc să mă gândesc la limitări, ci la Ianna, care îmi dădea fiori și aripi. Oricum nu aveam poftă de mâncare, așa că am lăsat boalii gătitul cartofilor prăjiți și am zbughit-o de urgență în stația de autobuz. Cele patru stații au fost parcurse pe nesimțite. Am intrat în standul de magazine și m-am dus direct la Levis. Nu mi-a păsat că perechea de boxeri costa cât cinci zile de supraviețuire, important era să îi fac Iannei o impresie cât mai bună. Mi i-am luat pe mine acasă. Erau cam lărguți, însă era mai bine să miroasă a noi, decât să îmi vină mulați și jerpeliți pe margini, așa cum erau cei la care de-abia renunțasem. Am început pe urmă să mă verific minuțios: duș făcusem, ciorapii de-abia îi luasem de la uscat, mi-am curățat cracii pantalonilor de câteva urme vizibile de noroi, mi-am luat pe mine cel mai bun tricou, mulat de astă dată, puloverul la care țineam cel mai mult, mi-am îndepărtat cu o perie toate scamele de pe palton. Ghetele ce mi-au dat de furcă. Afară era un sfârșit de iarnă cufundat în noroaie...
...Orologiul stradal, montat în mijlocul Bulevardului Independenței (Sloboda), îmi arăta că eram mai harnic cu zece minute decât Ianna. M-am câcâit foarte mult dacă să o întâmpin și cu un buchet de flori, dar asta ar fi însemnat să renunț la încă două zile de hrană. M-am decis ca în cele din urmă să pun banii deoparte. Poate că trebuia să fiu eu cel ce avea să plătească două sucuri mai încolo, sau să îi iau ceva de mâncare Iannei, că eu mă subtilizam cumva de la marea cheltuială, invocând că nu îmi era foame.
Minutele treceau cu greu. Încercam să o zăresc venind din depărtări, când dintr-o parte, când din cealaltă a bulevardului. Trecuse și sfertul academic. Nu îmi permiteam nicicum să o învinovățesc pentru neimportanta întârziere. Era totuși o femeie de o frumusețe indescriptibilă, plus că eu eram pe lângă ea... un simplu puțoi.
Am început să o învinovățesc de-abia după jumătatea de oră academică de întârziere, plus cele zece minute cu care venisem înaintea ei. Mai mult le învinovățeam pe cele cărora le dădusem cândva întâlnire și suferisem de pe urma neseriozității lor. Le bombăneam cu amărăciune, chiar și pe ea din când în când. La fel procedasem și cu întârziatele ălea, așteptându-le în ploaie, în vânt, și mai ales într-o grămadă de timp pierdut. Așa că după patruzeci de minute de întârziere o comparam fără să vreau și cu ele. Din sacrificiu pentru ea, m-am ambiționat să o aștept până când s-o împlini o oră, cu tot cu cele zece minute de sosire înaintea ei. Amintesc cititorului că prin 1997 nu existau telefoane mobile, singurul contact cu diva așteptată fiind însăși așteptarea. Pur și simplu cădeai cu ea de acord să te întâlnești la o anumită oră, și apoi o tot așteptai ca prostu; cel puțin aici vă conving din propriile mele experiențe și lugubrele așteptări. A venit până la urmă, cu zece minute înainte de a o părăsi definitiv. Nu își făcuse apariția nici din susul și nici din josul bulevardului, ci de undeva din mijlocul acestuia. Aveam să aflu câteva minute mai târziu că locuia acolo. Ranchiura pe ea îmi dispăruse cu totul, mai ales când a trecut pe lângă mine ca o boare, fără să mi se scuze pentru întârziere, răspândind în jurul meu cel mai fermecător parfum, care îmi depășea cu mult calitatea șpraiului Nivea.
-Hai să mergem! mă zorea, iar eu îi veneam supus din urmă. Suntem în întârziere!
Fesele ostentativ reliefate, conturate de o giacă neagră de piele perfect mulată pe cele cincizeci de kilograme ale ei de balerină, o făceau și mai mândră decât mi-o închipuisem...
... Sala de conferințe a hotelului de cinci stele era arhiplină. Într-adevăr, sosisem ultimii. Domnul șaten, slăbuț și cu mustăcioară tocmai se pregătea să își înceapă discursul. Ne-a așteptat să ne așezăm totuși pe cele două scaune din mijlocul rândului al treilea, și să îndepărtăm cele două cartoane cu inscripțiile „Rezervat”. Am început să observ și alte detalii. Femeile din sală erau obișnuite, unele chiar aveau baticuri pe cap, iar domnii își purtau costumele de sărbătoare, genul acela... cu care mergeau cu anii pe la nunți, înmormântări sau botezuri. Ianna mi-a zâmbit cu sinceritate după ce ne-am așezat pe scaune, de data asta foarte de-aproape, nu din depărtări, așa cum mi-o făcuse de-atâta timp din sala de balet, însă pentru prima dată zâmbetul ei nu mi-a mai dat fiori, ci panică și teamă. Crezând că particip la vreun ritual, am întrebat-o:
-Oamenii ăștia sunt cumva religioși? Vreun fel de martori ai lui Yehova???
M-a prins de mânecă și m-a liniștit ștrengărește:
-Din contră, sunt mari iubitori ai banilor!
Pe urmă m-a abandonat la câțiva centimetri, fiind extrem de captivată de nenea care începuse să își țină pledoariile. Mustăciosul la început a scrutat toată sala, cu o privire dominantă. S-a lăsat apoi subit liniștea. Doar câteva tuse rușinoase, pe ici, pe colo. De-abia pe urmă i s-a auzit pițigăiala glasului:
-Am să îi rog pe cei care au absolvit facultăți, să ridice mâinile!
Brațe copleșitoare au răsărit în imensitatea sălii.
-Haideți, nu vă sfiiți! Să ridice mâinile toți studenții, și mai ales absolvenții facultăților!
Mustăciosul a avut dreptate cu sfiala, pentru că numărul brațelor s-a dublat. Colecționarii sârbi de facultăți erau la fel de mulți ca și ai noștri.
-Buuun! Puteți să coborâți acum brațele! le comanda autoritar subțirelul cu ochi verzui, ce avea în jur de vreo cincizeci de ani, iar mustăcioara migălos conturată parcă îi dădea o putere și mai mare a autorității.
Începusem să râd a necaz și să mă enervez instant. Cam bănuiam la ce aveam să mă aștept și cam despre ce era vorba. Căzusem deja de vreo trei ori în astfel de capcane în România, așa că eram în alertă maximă, nu mai voiam să îmi pierd inutil timpul cu așa ceva și pe acolo.
Mustăciosul a scrutat sala din nou, cu niște ochi căscați, și nu a putut să rămână blocat nițel cu privirea asupra zâmbetului meu, care emana panaramă, după care m-a evitat repejor continuându-și seminaru.
-Să ridice mâna toți cei dintre voi care știu să vorbească o limbă străină!
Destul de multe brațe răsăriră în aer. La fel ca și noi, sârbii erau conștienți de importanța folosirii căilor comunicaționale cu alte nații, mai ales că în momentul de față stăteau pe loc, țara și economia fiindu-le sucombate de tot felul de embargouri.
-Să ridice mâna toți cei care știu să vorbească două limbi străine!
Brațele s-au mai rărit, însă tot se mai ridicau destule. Mustăciosul le observa cu răbdare, pe fiecare în parte. Nu se grăbea, iar scopul lui prioritar era să tragă cât mai mult de vreme, ca să își construiască un discurs cât mai mișcător cu putință.
-Cine vorbește trei limbi străine?
De data asta palmele se împuținară.
-Cine vorbește patru limbi străine?
În imensa sală mai erau doar trei vorbitori. De-abia atunci mi-am ridicat și eu cu timiditate brațul. Știam maghiara, engleza, franceza, și de vreo doi ani vorbeam și sârba. O umbră de bucurie a apărut în sfârșit pe chipul sobru al mustăciosului, mai ales când și-a blocat privirea asupra mea. Îi simțeam parcă admirația, pentru oamenii rari, care stăpâneau măiestria cunoașterii. Mustăciosul a lăsat cu intenție o tăcere psihologică, după care s-a destăinuit cu lăudăroșenie:
-Ei bine, eu, spre deosebire de voi, nu am absolvit nicio facultate. N-am reușit să-mi termin nici măcar profesionala. Nu știu nicio limbă străină și nu îmi stăpânesc bine nici măcar propria limbă. Sunt depanator de mașini de spălat și frigidere. Cu mândrie vă declar că mi-am abandonat jalnica meserie. Și știți de ce???
La întrebare, mustăciosul spilcuit se uita numai înspre mine.
-Pentru că Dumnezeu mi-a pus mâna-n cap și m-a îndrumat să intru în afacerea distribuirii ierbii vieții!!! Și și pe asta, o fac acum numai din plăcere. E un hobby, credeți-mă. Nu îmi mai este o meserie, pentru că în momentul de față am atâția bani... încât nu mai trebuie să lucrez. Am mașină, am haine...
Aici mustăciosul se arăta de jos în sus, de la pantofii de culoarea lemnului de mahon, la pantalonii în carouri de culoarea muștarului, la cureaua de piele roșie, sacoul sincronizat cu pantalonii, cămașa de un albastru fluorescent, papionul venghe, părul creț (parcă proaspăt scos de pe bigudiuri), până la mustăcioara atent expusă în plin văz fizionomic. Nu a putut să nu îmi remarce dezacordul ironic și să îmi evite urgent privirea, enervat oarecum. Și-a deschis brațele a falsă veselie și și-a continuat demonstrația:
-Dar ca să ajungeți să fiți atât de implicați ca și mine, ce trebuie să faceți? Cine îmi poate răspunde?... Nimeni?!?
Se uita cu niște ochi penetranți în întreaga sală, evitându-mă cu totul, și aici făcea eforturi uriașe, pentru că eram pe al treilea rând din mijloc, din cincizeci de alte rânduri existente.
-Vă că nimeni nu are curajul să-mi răspundă. Foarte rău, pentru că în îndeletnicirea asta atât de frumoasă, în care nu trebuie să faci nimic, dar îți aduce atâția bani, trebuie să fiți îndrăzneți, la fel ca și mine!
Și-a deschis larg brațele și a simulat un dans al bucuriei. Râdeam atât de tare încât până și Ianna începea să fie fâstâcită.
-Suntem deja la a zecea întâlnire. Ne cunoaștem relativ de puțin timp, dar unii dintre voi au deja rezultate bune, pe când alții... periculos de bune! Și știți de ce îmi este mie acum frică?!?
Aici mustăciosul și-a preluat pe chip umbrele vădite ale unor angoase, atât cât îi permiteau abilitățile, nu de actor, ci de depanator de mașini de spălat și frigidere.
-Îmi e frică să nu fiu ajuns din urmă și întrecut de unii dintre voi, care au participat la toate seminariile noastre, care ne-au cumpărat casetele și ne-au pus învățămintele în aplicare!
Începu să urle pe urmă ca un adevărat propovăduitor:
-Dar asta-i soarta mea, ca profesorul să fie întrecut de proprii lui elevi. Cursanții lui vor avea în curând bani mai mulți decât profesorul lor, și vor fi îmbrăcați mai bine! Și ce trebuie să faci ca să nu mai ai grija zilei de mâine?! Mai nimic. Te înscrii în rândurile asociației „Iarba Vieții”, cumperi produsele pe care ți le recomandăm, plătești o taxă de înscriere, și ce e cel mai important, îți convingi alți șapte prieteni ca să ni se alăture...
Între timp eu aveam o tehnică unică să aflu ce simțeau frumusețile de tipul Iannei despre mine, o tehnică ce nu dădea greș niciodată, și poziționarea femeii de lângă mine îmi convenea de minune. Îmi plăcea mult să o pun în aplicare atunci când ieșeam cu vreo fetișcană la cinema. În semiîntuneric, la un anumit moment după începerea filmului, îmi puneam ușor palma peste palma ei. Și așteptam. Dacă nu și-o retrăgea, puteam trece liniștit și la săruturi mai târziu. Așa am procedat și cu Ianna. Și-a retras cu isterie mâna. Nu avea timp de prostănaci. Era fascinată de-a dreptul de măiestria predicatorului mustăcios, care s-a pornit pe urlete:
-Și pe lângă faptul că la un moment dat nu mai știi ce să faci cu banii (normal, cu condiția să vă găsiți și alți șapte prieteni ca să ni se alăture, ca să căpătați un comision frumușel de pe urma lor, iar cei șapte să își găsească și ei alți șapte prieteni, de pe urma cărora vor primi și ei un comision, venind în urma lor alți șapte, și tot așa, până la infinit, că suntem peste șapte miliarde de locuitori pe planeta asta), cu toții ne putem bucura de produsele ierbii vieții. Să vedeți ce sănătoși veți fi, pentru că produsele pe care veți trebui să ni le cumpărați înseamnă sănătate curată! Ia uitați-vă la mine cât sunt de sănătos!
În profundele ovații, și în singurul râs care era al meu (și nu îi fu greu să nu îl observe), a trecut glorios la o altă replică:
-Avem și internaționali printre noi, oameni care au venit de la mii de kilometri depărtare, lăsându-și deoparte familiile, numai și numai ca să afle despre iarba vieții. Oameni din Ucraina, Bulgaria, România. Îi invit să se ridice în aplauzele noastre!
Cel mai impresionant era grupul ungurilor, vreo zece la număr, și s-au ridicat deîndată, la fel și cuplul de bulgari, iar eu... parcă așteptam invitații speciale, nu-mi dădea prin minte nicicum să mă ridic, nu voiam să mă fac de râs mai tare de atât. M-a ridicat Ianna, cu mari insistențe, vârându-mi degetul mare în coaste până la durere, că doar ea m-a adus acolo, și avea mare nevoie de mustăcios. Am făcut-o până la urmă, doar pe jumătate, fără să îmi fi putut disimula penibilitatea, penibilitate pe care mi-a observat-o și mustăciosul dealtfel. Ianna era roșie de indignare. În toiul vehementelor aplauze care durau, durau și iar durau, camarazii unguri nu își mascau deloc entuziasmul, iar cuplul de bulgari aproape că plângeau de emoție. Eu ședeam și râdeam cu pumnul la gură, gândindu-mă că unde am dat și unde a crăpat.
Mustăciosul s-a pus să alerge dintr-un colț în altul al sălii, cu o regie minuțios studiată.
-Oricine se poate preocupa cu afacerea asta. Poți și tu—indica din fugă un pensionar; poți și tu—arăta spre o studentă ce stătea cu câteva rânduri mai departe; și tu poți—țintea cu degetul o adolescentă; chiar și tu—îl convingea și pe omul de ordine.
Mustăciosul gâfâia, împotmolit într-un dramatism al situației. A năvălit în rândul meu și indica în răcnete hipnotice fiecare persoană-n parte: „poți și tu, și tu poți, chiar și tu, mai ales tu”! Și-a redus avântul în dreptul Iannei, și a încurajat-o cu reproș: „și tu poți”! Mie mi-a făcut din braț a lehamite, după care s-a întors fuguța în prezidiu. Fața Iannei se schimonosea în toate felurile. Se convingea singură că în momentul de față nu își merita nefericita viață...
...După câteva săptămâni mi-am luat inima-n dinți și am întrebat-o dacă era cumva supărată pe mine. Mi-a răspuns cu un ton care voia să arate nepăsarea că era totul în ordine. Îmi era deosebit de ciudat faptul că nu îmi mai zâmbea deloc, și nici nu am mai surprins-o ca să îmi dea cumva vreo ocheadă. Devenise searbăd totul, anost, aceleași balerine nepăsătoare, teleghidate, aceeași Iannă, distanțată. De-a lungul nopților îmi puneam sute de întrebări cu ce oare îi greșisem, zile întregi mă prezentam la serviciu mort de oboseală. Până într-o zi, când mi s-a apropiat și și-a proptit prietenește cotul în umărul meu:
-Vrei să-mi faci o vizită acasă?! În ultima vreme sunt cam singură. Simt prezența unui om rar, așa cum ești tu, de care m-am apropiat. Te aștept în dreptul orologiului de pe bulevardul Sloboda!
Din nou aprinderea speranței. M-am dus cu intenție cu cincisprezece minute mai târziu la întâlnire. Cu încă cincisprezece minute în plus a întârziat și ea. Și-a făcut apariția într-o rochie mini, și arăta mult mai ademenitor decât o știam de-atâta vreme de prin sala de balet. Parfumată... până la Dumnezeu.
-Urmează-mă! i-a fost comanda.
Îi urmăream coapsele și parfumul. Mă lua cu rău de cât de mult mi-o doream. Când a început să urce niște scări în spirală corpul nu mă mai asculta. Ca un fel de magnet mă ghida doar parfumul ei. Și-a scos pe urmă cheia de la sân și s-a oprit în dreptul unei uși lucioase de culoare roz. Îmi dădea de înștiințare că era cel mai probabil singură acolo. M-a condus în sufragerie și m-a poftit să iau loc într-un scaun. A dat apoi să iasă din încăpere. Nu avea loc din cauza distanței strâmte dintre genunchii mei și blatul mesei, așa că a trebuit să mă ridic în picioare. S-a blocat cu pieptul în mine pentru câteva secunde, iar buzele ei mi le evitau pe cele ale mele doar de la câțiva centimetri. Îi simțeam respirația provocatoare și mă lua tot corpul cu frisoane. Fiori simțeam mai ales în creierul mic, care s-a pornit instant să se deștepte după atâția ani de când nu mai avusem o femeie. Pe-acolo practic nu avusem niciuna.
-Mă duc să pun de cafea! îmi zâmbea cu un subînțeles năstrușnic, după care mi s-a deblocat din trezirea bărbăției.
M-am așezat din nou pe scaun. Încă îi mai adulmecam parfumul. O auzeam dereticind prin bucătărie. Spre bucuria mea, distingeam și apa de la baie, semn bun, se pregătea de duș. Însă de un lucru mă bucuram și de unul nu. Am fost foarte înțelept pentru că mi-am pus chiloții noi pe mine. Mă irita doar faptul că îmi erau cu două măsuri mai mari, și în loc să îmi stea mulați îmi formau crețe. Măcar se distingea clar sigla Levis, că nu oricine își permitea să-și cumpere așa ceva pe timp de embargo.
Îmi turna cafeaua în ceașcă. Pe când făcea lucrul ăsta se apleca cumva ca să îi văd cât mai bine sânii. Și o turna cu grijă, cât mai încet, fără grabă, ca nu cumva să o verse. Simțeam că mai aveam încă puțin și leșinam, de-a dreptul. Chiar voiam să îmi pierd cunoștința și ea să mă resusciteze. Parcă era o vrăjitoare frumos mirositoare, cu ochii ei de un verde profund, care își bătea joc de toată ființa mea.
Din toate discuțiile pe care le aveam cu ea în momentul de față se comporta mai mult ca o mamă decât ca o amantă. Mă sfătuia să mănânc cât mai sănătos, cât mai natural, fără chimicale. Îmi zicea să îmi spăl hainele cu săpunuri fără acizi, să îmi pun pe noptieră bețigașe fumigene care să îmi deschidă căile respiratorii și îmi îndepărteze microbii din orificiile nazale. Mi-a luat pe urmă ca o atingere mâinile mele într-ale ei:
-O să te descurci mai bine când o să-ți găsești pe cineva!
Mămicuța din fața mea îmi făcea neascunse apropouri, iar eu eram într-un delir continuu. Mi-am dat seama între timp că apa de la baie se oprise. Robinetul avea temporizator cel mai probabil. Ea sporovăia într-una, vrute și mai ales nevrute, despre utilizarea așternuturilor de pat făcute din plante naturale care să nu iște alergii ca celelalte așternuturi, să folosesc cu maximă atenție cremele de dinți ca nu cumva să mi se strice smalțul. S-a oferi pe urmă să îmi recomande ea totul.
Mi s-a făcut foame. Minutele treceau și eu nu îndrăzneam să îi spun despre tot felul de neajunsuri, de teamă să nu stric ceva, mai ales că pomenea carnea într-un sens rău al cuvântului, o făcea dăunătoare, și că putea fi înlocuită cu tot felul de alte plante, precum soia, sau și mai sadea, cu iarba vieții. Începeam treptat să nu o mai ascult, atent fiind la tot felul de foșneturi care veneau din altă cameră.
-Ai pisică? am întrebat-o.
-Nu. Nu e bine să ai animale în casă. Aduc cu ele tot felul de microbi. Plantele sunt mult mai sănătoase!
Foșnetul tot creștea, trezindu-mi și mai tare nedumerirea. Se auzea și un lipăit asemănător pașilor de șlapi. În sufragerie și-a făcut apariția un mascul cu niște bicepși și pectorali îndelung lucrați. Era îmbrăcat într-un tricou și-un pantalon de trening. Mirosea ca o cucoană, de ziceai că se îmbălsămase în tot felul de șamponuri.
-Ți-l prezint pe soțul meu, Slavko! i-a ieșit în întâmpinare.
Mi-a strâns bărbătește mâna, sârbește, cu toate pârâiturile de oase întovărășitoare. Nu îmi zâmbea, ci mă studia cu o vădită seriozitate.
-Deci tu ești colegul Iannei, cel pasionat de produsele ierbii vieții. Chiar n-aveam timp de nimeni, și mă enervează la icre să-mi pierd timpul de pomană! Dar cu tine e altceva. Ianna mi-a garantat pentru seriozitatea ta, așa că am să te lămuresc repede...
Încă nu îmi reveneam bine dintr-o uimire, că dădeam de alta:
-Hai noroc, pentru solida colaborare!
Soțul Iannei, de care nu știusem în vecii vecilor, nu îmi lăsa deloc timp pentru vreo explicație:
-Am sunat la serviciu și le-am spus că voi întârzia vreo două ore, asta așa, numai cu ocazia venirii tale, și implicit la recomandarea ta din partea Iannei.
-Mulțumesc! de-abia am îngăimat cu jumătate de gură, cu ochii țintuiți în vikingul pe care și-l avea tatuat pe cvatriceps.
-E tare, hă? îmi aștepta confirmarea, urmărind cum îmi duceam cu o mână tremurândă paharul cu țuică la gură. E șlivoviță de-a noastră. Originală. Noi nu facem ca voi românii, o fabricăm după gust, pe aia mai tare o ținem pentru noi și pe cea domoală o dăm la prieteni. Tăria șlivoviței este aceeași și pentru rude, și pentru vecini, și pentru prieteni—după care accentua—și pentru oamenii cu care facem afaceri! Hai, noroc! mă ademenea din nou, cu adâncă însemnătate.
Mă cerceta cumva din tălpi și până-n creștet, dând admirativ din cap:
-Tu ești conștient de ceea ce faci? Spune-mi, conștientizezi??
Am ridicat nedumerit din umeri, iar Slavko m-a ajutat să conștientizez:
-Tu practic ești multimilionar peste noapte, și nici nu îți dai seama de lucrul ăsta! În România nu există afacerea asta, cu iarba vieții. Tu, fiind primul, dai startul la toate astea. Cea mai mare cotă aparte din produsele vândute îți va reveni ție!
Tocmai când voiam să deschid gura ca să îl lămuresc că în România astfel de afaceri au luat ființă cu ani de zile înaintea Serbiei și că am participat de vreo câteva ori la tot felul de inițiative care mai de care mai aducătoare de noroc, și am dat pe acolo peste aceleași tactici pe care le aveau și strategii de la Iarba Vieții, Slavko și-a răsturnat din greșeală ceașca cu cafea. Înjurăturile și coborârea tuturor sfinților sârbi pe pământ m-au făcut să amuțesc cu vigilență. De ciudă, Slavko a aruncat cu ceașca în canapeaua de piele, care s-a rostogolit de acolo pe covor, și își prelingea zațul. Ianna nu avea curajul să îl ia la rost, îl bombănea doar ca să se calmeze.
-Se mai întâmplă! mi-a spus după o lungă tăcere, cât să îi dea iubitei răgaz să șteargă masa. Uite-aici! mi-a întins și un formular de înscriere care să îmi slujească preocupării de viitor distribuitor al ierbii vieții. Gândește-te bine și vino-mi zilele ăstea cu un răspuns! Eu să fiu în locul tău nici n-aș mai sta pe gânduri. M-aș lăsa pe loc de baletul ăla al tău și aș lua drumul milionarilor!
Îmi venea să mă răstesc la amândoi pentru irecuperabila pierdere de timp, însă încă mă mai îngrijorau pornirile lui, înjuratul și aruncatul cu cana.
-Oricum, să știi că te felicit pentru hotărârea ta!
Când am văzut că se ridică în sfârșit de pe scaun, am sărit și eu de-a dreptul din el.
-Mă duc și eu! își lua rămas bun de la mine Slavko, strângându-mi mâna cu promptitudine. Chiar mă grăbesc. Mă bucur mult că întâlnirea noastră a fost fructuoasă. Aveam atâta treabă... Cred că răsturnam masa asta de-mi pierdeam timpul de pomană.
A ieșit înaintea mea în hol, lăsându-mă cel mai probabil ca să îmi iau rămas bun de la Ianna. Începea să se lege la ghete. L-am auzit apoi punând mâna pe clanța ușii de la ieșire. A deschiso și a dat să iasă. A intrat apoi înapoi...
-Auleeeu, era să uit!!! Precontractul!
-Vaaai!!!... îl aproba și Ianna.
A dispărut în celelalte camere. S-a întors apoi la noi în sufragerie. Îl auzeam înjurând vârtos pe când făcea drumul de înapoiere.
-Fir-ar a naibii. Uitasem. Ca să te poți înscrie, trebuie să facem un precontract. Înscrierea la noi nu e obligatorie, însă te asigur că doar câțiva pămpălăi nu au făcut-o, restul au avut cu toții spirit afaceristic. Dar tu nu-mi pari a fi deloc genul de pămpălău. Cu precontractul ăsta demonstrăm că te-am contactat. Semnează aici, și aici! Mamă, întârzii la serviciu...
Am vrut să-l citesc, însă pumnul pe care l-a trântit în masă m-a făcu să semnez foile cu o mână tremurândă. Și-așa nu înțelegeam prea multe după cei doi ani ai mei de limbă sârbă...
-Stai liniștit că nu-ți creezi nicio obligație! m-a lovit prietenește Ianna peste palmă.
Avea mâna rece. Îmi plăceau astfel de mâini, întâlnite mai ales la fetele cu ochii verzi, însă în momentul de față chiar că nu era cazul să îmi placă...
Slavko a deschis pe urmă ușa unui dulap malac din sufragerie și și-a scos de-acolo cinci pungi voluminoase, de culori diferite, cu aceeași reclamă pe ele, cea a ierbii vieții.
-Ăstea fac parte din precontract. Sunt puțintel cam scumpe, dar pentru prieteni accept să-mi fie plătite și în rate.
După ce m-a încredințat că îi eram prieten și că accepta să îi plătesc în rate pungile misterioase, s-a întors spre Ianna și îi zâmbea cinic:
-Pfoaaai, ce mamă de bătaie i-am dat lui Lane, dacă îți amintești, atunci când mi-a făcut uitată o rată. Dădeam în el de mi-am învinețit pumnii. Dacă nu m-ar fi despărțit trecătorii nu mai ajungeam eu să continui să fac lucruri pașnice, să fiu unul dintre cei mai renumiți tranzacționeri ai ierbii vieții din Serbia.
S-a întors apoi spre mine și a prins să se răstească atunci când mi-a zărit în ochi tentativele de protest, luându-mă din scurt:
-În punga asta verde ai prafuri vegan. Le torni în apă caldă și obții tot felul de piureuri. Asta hrană, nu... rahaturile ăstea de prin alimentări! În punga asta galbenă ai soia. Poate înlocui carnea la orice oră, dă-o-ncolo că-i toxică! O să constați că are exact același gust ca și carnea, numai că-i de-o mie de ori mai sănătoasă. Aici ai pastile și medicamente naturiste. Uite, de exemplu cutia asta cu pastile colorate vindecă orice boală. Se sug. Au gusturi diferite. Mai departe îți mai explică și Ianna...
S-a ridicat de pe scaun.
-Auleeeu, definitiv întârzii la muncă. Noroc că nu mi-am pierdut timpul de pomană. Ufff, să vezi ce-o să mă-njure șefu’!
Mi-a prins capul de după ceafă și mi l-a vârât la propria lui subsioară:
-Vezi ce bine miros??? În ultima pungă ai cosmetice, făcute tot din iarba vieții, naturale, nu din ălea de care folosești tu, chimice, de îți cade părul și prinzi tot felul de exeme pe tine. Hai, ne vedem la întâlnire!... mă saluta din mers.
A ieșit. Am rămas singur cu Ianna. Mi-a mai spus ea multe despre iarba vieții și despre plăsoiul de ierburi tămăduitoare și siropurile pe care le aveam înăuntru, având însă grijă să îmi explice multiplele detalii din pragul ușii...
...De vreo câteva săptămâni nu îi mai zâmbeam. Mi se părea cea mai neînsemnabilă cantitate. De mai multe ori mi-a atras un prieten atenția că Ianna mă tot scruta din depărtare. Mă bucuram a răutate conștientizând detaliul ăsta. Îi lăsam banii la secretariat. Făcuse un tabel cu anumiți colegi din teatru pe care reușise să și-i ducă la întrunire.
În afara pungilor cu cosmetice confecționate din chintesența ierbii vieții, cu celelalte nu am avut ce face. Nu le-am putut vinde măcar nici la un sfert de preț. De atunci... am încetat să îmi mai placă fetele cu zece ani mai în vârstă...

[Pop Dorina]

Oare am postat-o unde trebuie?

 

[Ioan Muntean]

Mutaţi-o sub postarea cu regulamentul!

[Pop Dorina]

Vă mulțumesc.

[Nitu Constantin]

Sănătate!

[Ioan Muntean]