Oamenii de ştiinţă au descoperit  

o imensă fisurã greu de-acoperit,                                                                 
între real şi virtual, unde se scurg,
nici nu ştiu cum să explic...
dar de fapt se scurge aproape tot.
Priviţi şi dumneavoastră atent în jur
cum dimineaţa se scurge pe furiș,
soarele dispare la fel uşor, tiptil,
zilele aduc ce-a rămas sub un abajur,
nimic nou! Timp mort, auxiliar, volatil.
Oameni buni, e mai mult chiar!
Se scurge omenia, bunul simț,
se duce însãşi fericirea tuturor.
Toate se duc printre-ntuneric şi lumină
acolo unde lucrurile-ncep sau se termină!

Dar conform legii vaselor comunicante,
în locul tuturor scursurilor drenate,
ceva trebuia sã ocupe zonele-abandonate.
Cineva a spus: "Acesta e Întunericul!"
Profesorii ziceau:" Nu există întuneric!
E doar o simplă lipsă a luminii!"
Ei bine-atunci...
o simplă lipsă a fericirii
cum s-ar putea numi?
Am stat toți pe gînduri un pic
şi-am hotărât să îl numim:

MAI MARELE NIMIC!

sursa foto: internet

Cu un râs neîmblânzit,
după colţ
m-aştepta singurătatea,
pozând
între victima publică a nopţii
şi stăpâna umbrelor
dintre noi şi cer.
Privindu-mi atent ochii,
întinzându-se la picioarele mele,
îmi şoptea cu ecouri lungi
de catedrală părăsită.
Sub invazia singurătăţii,
mă vedeam stând cu o tâmplă
pe genunchii tăi.
Eu mă ştiu sub diverse nume,
obişnuind să le schimb periodic...
fizic ori mental eram tot eu:
un lunatic şi jumătate.

Un timp insuficient
întârzia cumva asimilarea iertării,
simulând o gripă severă de minciuni
cu alterarea stării de seriozitate,
minţi nepricepute, suflete şovăitoare,
braţe închise şi inimi neîncăpătoare.
Pentru că nu s-a înscris nici un voluntar
am amânat să salvăm lumea.
În intestine îmi levita cafeaua.
Moartea şi viaţa nu sunt chiar opuse
dimpotrivă sunt bune vecine,
sorbindu-şi împreună cafeaua
stând în lotus
şi cu înghiţituri chinezeşti.

Ni s-a dat libertatea
de-a alege....

...

Poate,
cel mai mare pericol

Din jurnalul unei tipe necunoscute,

am scos taina: cum să colorăm iarba iarna.

Am senzația că v-am mai spus asta.

Continui să cred că sfârşitul lumii a fost anul trecut

iar acum orbecăim într-o pungă de timp,

căutând altă lumină şi alt întuneric.

Noi rătăceam resemnaţi, intrările din noi.

Uneori, femeia erai chiar tu,

alteori erai doar o imagine cu aceleaşi detalii.

Întunericul meticulos păşea în urma noastră

ca un fachir pe cioburi de amfore demodate.

Pierzând simţul tactil,

o vreme pipăibilă şi bună

se scurgea printre veşnicii înnoptate.

Din câte ştiu, n-aveau nici lună!

Aş fi putut să mă ridic şi să plec,

recunoscându-i lui Dumnezeu

zilele pline de bârfe şi minciuni...

dar afară e-o bătaie cu manuscrise

şi poemele grele făceau pagube mari

în rândul poeţilor noştri buni...

La mare distanţă de bunele edituri.

Clapele
cântau într-o inerţie accelerată,
un vers învăţat într-o dimineaţă
rememorând zile, nopţi,
o viaţă.
.

ghimpi de măcieş

fructe pângărite
sub lacrimi de lotus

stele nebănuite
ascunse-n clăi de fân trecut

şi miros de struguri chinuiţi în teasc

toate
vestind
întoarcerea toamnei

Să nu te uit,
ţi-am decupat umbra ca o frunză
de pe pătura înverzită
şi-am acoperit-o de frigul iernii,
cu gândurile păsărilor
ce plecau
spre ţările calde.

Să nu te uit, mi-ai lăsat o piatră

adusă de mare şi căzută din stele.

Ai plecat…eu pierzându-ţi adresele.

Aşa mi-am colorat inima albastră;

am iubit mult piatra de la tine,

zi de zi doar cu ochii pe ea,

apoi…

era mare, îi crescuseră aripile

şi-am aruncat-o spre tine,

în valurile mării chiar…

pentru că stelele căzuseră iar.

          Stam şi gândeam atârnând,

          cu picioarele apa spărgând...

          Un cristi şifonat intrase în vrie!

          Ori chipul meu spart se rescrie!?

          Cred că totuşi ceva-mi scăpa…

          mintea şi inima mea muribundă

          în luciul hipnotic se scufunda...

          Paradisul,

          e-o lume-n oglindă?

Ieri…nimic.
Mi-am antrenat vulturul pentru vânătoare,
apoi m-am odihnit lustruindu-mi arcul
iar seara
am săgetat câteva păsări veninoase
cu mutre de preşcolari.
Îmi rămăsese de ascuţit pe îndelete suliţa
şi după miezul nopţii
am ucis un vîrcolac
tare de treabă!
Dându-şi suflarea, îmi spunea şoptit:
eu trebuia să scufund Titanicul
acum, trebuie s-o faci tu...
Trebuie să pară accident!
Antihrist trăieşte acolo.
Salvează tu omenirea.
Apoi el s-a stins încet…adormind.
Eu am deschis încet ochii, trezindu-mă.
Trebuia să mă grăbesc la muncă…

dar...
oricum nu ştiam să înot.

Într-o lumină aproape solidă,
sărutul meu îți reda glasul unui copil
pictat pe faianţele Casei Poporului.
S-ar putea spune că eram obişnuiţi cu asta.
Dialogul tău cu fraze colocviale
că nu trebuie să fac nimic decât să trăiesc,
nu m-a ajutat să trec peste muţenia noastră,
asta fiind o moştenire de familie.
S-ar putea spune că eram obişnuiţi şi cu asta.
Era un mizilic să-ţi arăt zilnic sufletul;
abia după ce l-ai tăiat în felii transparente
ai zis:
are ochii amputaţi,
e prea transpirat,
i-au căzut toate frunzele…
şi-n el,
e-o sărăcie lucie!
Apoi m-ai aruncat într-o altă femeie,
spunând că ea o să-mi arate calea.
Eu oscilam între nebunia descoperirii
şi plictiseala armoniei.
Fericirea,
era doar momeala ce mă ţinea în cursă.
S-ar putea spune că m-am obişnuit şi cu asta.
Mi-am luat sufletul în mâini
ca pe-un rest de pe tejghea
şi am cerut lui Dumnezeu
un suflet nou.

M-a închis într-o mănăstire de maici...

Mulţumesc
Doamne.