Cu un râs neîmblânzit,
după colţ
m-aştepta singurătatea,
pozând
între victima publică a nopţii
şi stăpâna umbrelor
dintre noi şi cer.
Privindu-mi atent ochii,
întinzându-se la picioarele mele,
îmi şoptea cu ecouri lungi
de catedrală părăsită.
Sub invazia singurătăţii,
mă vedeam stând cu o tâmplă
pe genunchii tăi.
Eu mă ştiu sub diverse nume,
obişnuind să le schimb periodic...
fizic ori mental eram tot eu:
un lunatic şi jumătate.
Un timp insuficient
întârzia cumva asimilarea iertării,
simulând o gripă severă de minciuni
cu alterarea stării de seriozitate,
minţi nepricepute, suflete şovăitoare,
braţe închise şi inimi neîncăpătoare.
Pentru că nu s-a înscris nici un voluntar
am amânat să salvăm lumea.
În intestine îmi levita cafeaua.
Moartea şi viaţa nu sunt chiar opuse
dimpotrivă sunt bune vecine,
sorbindu-şi împreună cafeaua
stând în lotus
şi cu înghiţituri chinezeşti.
Ni s-a dat libertatea
de-a alege....
...
Poate,
cel mai mare pericol
-->
Comentarii
Mulţumesc frumos!
Lenuş: ţi-am adus flori ca să ierţi răspunsul meu târziu. Mulţumesc.
Frumos poem!