Gânduri răzleţe
cuprinse de tinereţe aduse la lumină de noul roman al
veşnicului adolescent pe nume Artemiu Vanca
Noul roman, Poate îngerii, (Editura Caiete Silvane, Zalău, 2015) pe care mi l-a dăruit vecinul meu, Domnul Vanca Artemiu, m-a surprins plăcut şi m-a emoţionat totodată deoarece mi-a adus în minte crâmpeie de gânduri din viaţa de licean, cu peripeţiile, iluziile şi deziluziile ei, dar şi cu nonconformismul specific acestei vârste. Este un roman captivant, scris cu multă vervă şi multă fineţe
Aceasta m-a făcut de altfel să dau titlul de mai sus încercării mele timide de a-i „zice vre’o două” în sens literar desigur, acestui veşnic adolescent pe nume Artemiu Vanca.
Chiar dacă poate că se va supăra pe mine nu pot să nu remarc faptul că nu este o lucrare eliberată întru totul de factorul subiectiv - împrumută eroilor săi o parte din propria-i biografie (de pildă, Cornel Strajă – prietenul lui Adrian Vaida – este fiul învăţătorului din satul Valea Banului, judeţul Sălaj). Asta însă nu îl împiedică totuşi să consemneze obiectiv şi cu minuţiozitate de istoric, unele din principalele evenimente social-politice din epocă cum ar fi de exemplu începerea lucrărilor la Canalul Dunăre-Marea Neagră (1949); războiul dintre Nordul şi Sudul Coreei (1951); reforma monetară şi înlăturarea din conducerea PCR a tovarăşei Ana Pauker (1952); Festivalul Mondial al Tineretului, de la Bucureşti sau moartea lui Stalin şi cele zece zile de doliu naţional (1953) etc.
Cunoşteam activitatea literară a vecinului meu Vanca Artemie, ca scriitor de proză de bună calitate, aşa cum mi-am dat seama din romanele menţionate în ordinea firească a apariţiei: Comoara din Dealul Magiarului (2009), Secretul comorii (2010), Comorile de sub Meseş (2011), Iubirile băieţilor din Valea Banului (2012), Zori întunecate (2013), precum şi în volumul de povestiri Nobilul proprietar (2012), pe care am avut privilegiul de a le citi, dar de departe acest ultim roman mi se pare cel mai bine realizat fiind, cred eu înainte de toate, o încercare de a zugrăvi social obsedanta perioadă de timp (1950-1954) care l-a marcat pe adolescent cu o „ură ne-mpăcată” cum spunea şi Eminescu într-una din scrisorile sale ( Când văzui a lor mulţime, câtă frunză, câtă iarbă / Cu o ură ne'mpăcată mi-am şoptit atunci în barbă,..)
Protagonistul cărţii este Adrian Vaida, un adolescent cu „origine nesănătoasă” pentru că tatăl său, preot greco-catolic, a refuzat, în 1948, să treacă la ortodoxism, fiind gratulat cu „doi ani de puşcărie”.
Prin urmare, accesul la educaţie îi este permis lui Adrian doar în cadrul Şcolii Tehnice din Cluj, unde conta prea puţin cine erau părinţii ori bunicii.
Fără a face o referire aprofundată la o istorie reală a religiilor – ce reţine că de fapt greco-catolicii la origine au fost ortodocşii care au făcut la un anume moment critic acest compromis pentru a scăpa de maghiarizare şi catolicizare – acesta este pretextul rememorării anilor de liceu, ani străjuiţi de aura profesorului de română Ioan Moldovan (înlăturat de la Universitate „din motive politice”)
Subtil autorul reconstituie atmosfera apăsătoare şi tensionată a epocii dominate de „ascuţirea luptei de clasă”, de lozincile înflăcărate ori de laudele aduse conducătorilor din acea vreme Stalin şi Gheorghe Gheorghiu-Dej.
Elevul Adrian Vaida, de la Şcoala Tehnică este un nonconformist conform specificului acestei vârste fiind declarat un rebel pe tărâm literar.
Poeziile tânărului Adrian vor fi categoric respinse, la Cenaclul „Maxim Gorki”, fiindcă „nu sunt scrise în spiritul vremii şi nu sunt inspirate din viaţa ţăranilor sau muncitorilor preocupaţi să construiască o viaţă mai bună sau chiar din cea a elevilor, dornici să înveţe şi să-şi însuşească învăţătura marxist-leninist-stalinistă”.
Elevul rebel Adrian Vaida, de la Şcoala Tehnică, îşi dorea în fapt o „altfel” de poezie. Cu ajutorul profesorului Ioan Moldovan şi al frumoasei sale fiice, Lia (studentă, în anul I, la Filologie) descoperise opera scriitorilor interzişi, pe atunci: Blaga, Arghezi, Goga. Împreună cu aceşti poeţii mai sunt amintiţi ca poeţi puşi la index de regimul comunist la acea perioadă şi alţi poeţi ca Eminescu, Topârceanu şi Coşbuc, atunci când se discută despre particularităţile lor stilistice sau despre opiniile critice ale lui G. Călinescu.
În numeroasele pagini de o alură eseistică în care se atinge subiectul poeziei scriitorul devine el însuşi…un poet! De remarcat aici că prozatorul strecoară şi o profesiune de credinţă: „Fără imaginaţie, un poet nu face doi bani (...)! Să nu ceri niciodată poeţilor să fie exacţi! Ei au dreptul să vadă lumea altfel decât ceilalţi muritori”. atunci când apar „polemici cordiale”, pe marginea unor versuri blagiene,
Romanul este însă mult mai atractiv atunci când descrie viaţa de licean, cu iluziile şi deziluziile ei, dar şi cu nonconformismul specific acestei vârste. Tonalitatea sobră a scriiturii devine, pe alocuri, mai jovială graţie peripeţiilor năstruşnice ori picanteriilor.
Unul din cele mai amuzante momente este când Adrian şi Cornel întreprind o chetă printre colegi sub genericul:„Ajutaţi poporul coreean, cu un amărât de ban!”, deoarece nu aveau bani de bilete la cinematograf. Năstruşnucia momentului nu este însă „gustată” de Directorul şcolii (poreclit Măgăroiul) care îi recompensează cu „o lună de zile în internat”. Ulterior, tot el îi dă afară din internat pentru revolta de la cantină.
Nu lipsită de umor este şi scena în care, mutându-se în gazdă, la Doamna Albu (cea „plină de nuri”), Adrian, Cornel şi Ştefan se trezesc, în toiul nopţii, invadaţi de ploşniţe.
Adolescenţa este vârsta răzvrătirilor şi totodată „vârsta de aur a dragostei”, o dragoste năvalnică pe care o cunosc, la castelul lui Goga din Ciucea, Adrian şi Lia.
Aici, timp de o vară, cei doi îndrăgostiţi sunt găzduiţi de Veturia Goga pentru a o ajuta la construcţia mausoleului şi la inventarul bibliotecii lui Octavian Goga. Plimbările pe malul Crişului reprezintă nu doar prilejul unui alt recital de poezie blagiană, ci şi acela al unei noi risipe de iubire; o iubire ce se va dovedi, în final, tragică. Destinul frânt al lui Adrian Vaida este pecetluit de aforismul poetului Lucian Blaga: „Poezia este un veşmânt în care ne îmbrăcăm iubirea şi moartea”.
În cele douăzeci de capitole, domnul Vanca Artemiu a reuşit să creeze o veritabilă atmosfera de epocă. Descrierea unor interioare ( cum ar fi de ex. biblioteca lui Goga) sau a unor peisaje (precum cascada Vălul Miresei din satul Răchiţele), dar şi măeastra construcţie a dialogurilor ce par, unele dintre ele, veritabile interviuri, fac ca acest ultim roman al domnului Vanca Artemiu să fie o adevărată lucrare de artă. (memorabil, în acest sens, este dialogul pe tema credinţei dintre tatăl lui Adrian şi Cornel).
Nu poţi să scrii, să construieşti o asemenea lucrare în literatura zilelor noastre, fără să fii implicat în trăirea unor înalte sentimente de dragoste reală…nu imaginară.
În acest ultim roman percepem mai umană latura filozofică a scriitorului adolescent îndrăgostit ce trăieşte într-un climat a cărui amprentă o poartă zilnic. În sufletul românesc Ardealul a avut şi are un loc aparte: un loc al inocenţei, care păşeşte peste pragul fericirii, dincolo de noi înşine
Conştient sau nu domnul Vanca Artemiu a reuşit să realizeze, prin intermediul amintirilor şi al documentării laborioase, o panoramă a regimului totalitar din Ardeal care a încercat în acea perioadă descrisă să uniformizeze oamenii, să strivească idealurile adolescentine şi care a facut aproape imposibilă împlinirea unei iubiri adevărate
Personajele cărora scriitorul a reuşit să le dea viaţă (Adrian, Cornel, Lia) sunt bine conturate, au un limbaj aparte şi o viziune existenţială ce le singularizează.
Prin acest roman domnul Artemiu Vanca se afirmă ca un veritabil condeier ce ştie să intercepteze magia cuvintelor şi mă simt onorat să recomand romanul unui public cât mai larg.
Nicu Doftoreanu
Suceava 15.01.2016
-->