Vom fi împreună

galopând prin Univers,

prin galaxii incerte

și ademenitoare;

încurajați de iubire

și de hăitașul vers,

de declarații

cu și fără blamare.

Fiecare

cu destinul lui

în a fi necuprinsul

și căutând un rost;

lumea va avea poeți destui

și-i va onora

cu un festin anost.

În sfârșit

ce să vă spun:

vom ajunge

eterne splendori,

iar în clipa

împodobită întâmplării

ne vom bucura destul,

hipnotizați uitării.

Înapoi

Omul acesta care sunt, bun sau rău,

și azi, și ieri, a avut de spus ceva;

ca și lumea s-a apropiat de Dumnezeu

şi, enigmatic, a iubit-o pe Eva.

Omul acesta care sunt, urât sau frumos,

cu bucurie şi-a dăruit existenţa;

nu regretă că destinu-i este sinuos,

că iubirea i-a încununat decenţa.

Omul acesta care sunt, liric şi zâmbitor,

nu-şi plânge amăgirea uitată-n depărtare;

răscoliri şi patimi, într-un flux novator

i-au bântuit fiinţa, c-o gravă asumare.

Omul acesta care sunt, cinstit şi drept,

aşteaptă şi speră la fel ca şi alţii;

nu-şi iroseşte uimirea înverşunată-n piept

şi-l macină uitarea de semeni, infatuaţii.

Omul acesta care sunt, bun sau rău,

e ros de patimi într-un flux novator;

dintotdeauna l-a iubit pe Dumnezeu

şi iată-l azi și mâine, poetul visător.

Cuvintele nu m-au părăsit niciodată,

şi niciodată, încă, nu m-au trişat;

mi-au creat, usor, o lume venerată,

cuvintele mi-au poleit, stilul unicat.

N-am cerşit la nimeni o viaţa elevată

şi nici de muncă nu m-am săturat;

cuvintele mi-au păstrat stihuirea curată

şi m-au scos, uneori, din anonimat.

... mai ţii tu minte

când eram tineri

şi credeam în cuvinte?!

Eram vârtej de flăcări,

gata să alinte,

iubiri şi patimi

din senin ivite.

Şi se perindă vremea

prin noi cuminte,

nici nu ne pasă

de anii de dinaite;

iubita mea,

mai ţii tu minte

când eram tineri

şi credeam în jurămite?!

Te laud frumuseţe

azi, când am ajuns mai buni,

îmi eşti prezentul presărat cu fapte

şi multiplicat în sensuri;

te laud cu dor sub soare

într-o explozie prea curată

de fiori şi splendoare,

îmi eşti şi fi-vei fără asemănare,

îmi eşti odor de încântare

şi binecuvântare.

Trecu şi luna asta, iarna este-n agonie,

afară-i ceaţă. Nu e vânt şi nu-i soare;

ca să nu mor de blazare şi urâtă sihăstrie

mă plec vouă, ce m-aţi uitat cu venerare.

Mă tot arde tăcerea spânzurată-n casă,

când iubirea se ceartă cu marea sfidare;

mi se usucă sufletul de viaţă greţoasă,

vouă vă surâd, ce iubiţi cu înstrăinare.

Amintirile dragi şi negările hidoase,

îmi bântuie fiinţa pârjolită-n blestem;

ca să-mi fie clipa rai şi zilele generoase,

v-am scris astăzi, acest desuet poem.

Am mai urcat o treaptă în lirism,

m-am apropiat de voi, de ţel;

păstrez, şi azi, unicul romantism,

speranţa mea şi spiritul rebel.

La umbra altora nu stau vreodată,

n-am fugit de încercarea vieţii;

truda mi-o asum şi azi curată,

urc spre culmi, ca zorii dimineţii.

Şi azi, şi mâine, inima-mi palpită,

adăugându-mi impulsuri bărbăteşti;

existenţa mi-o declar mulţumită

şi urc, şi urc, prin anii mei oneşti.

Mă tot aşteaptă împliniri pe măsură,

şi vreau iubirea să n-o înşel;

nu păstrez în mine invidie, nici ură,

eu, poeziei, mă dărui tot la fel.

Ninge de ore în şir...

Pădurea doarme albă, pustie,

nori plumburii vin dinspre nord,

vântul spulberă neaua prin vie.

Ninge de ore în şir...

Steluţe de gheaţă pe frunte îmi curg,

sunt reci şi ninge în delir,

în acest sălbatic si iernatic amurg.

Ninge de ore în şir...

De le geam priveşti sfioasă, tăcută,

rătăcită de-un gând abitir,

mă săruţi din mers prefăcută.

Noi ne-am născut pentru a putea suferi,

pentru a răbda ca iarba osânda verii;

ne-am născut, fiind mare nevoie de noi,

era nevoie de încleştarea durerii.

Noi ne-am născut pentru a putea suferi,

pentru iubire, pentru ură, pentru viaţă;

cu scăpărări ascunse din ochii fierbinţi

am aţâţat foc de căutare, în dimineaţă.

Noi ne-am născut pentru a putea suferi,

pentru aer, pentru ţărână şi flori;

candoare şi credinţe statornicite-n taină

umplu zbuciumarea şi frica de erori.

Noi ne-am născut pentru a putea suferi

pentru patrie, copii şi chiar iubită;

emoţiile noastre puzderite-n frumuseţe

vor înflori mâine, în timpuri de elită.

De dragul tău, eu şi mâine m-aş vinde,

de dorul tău m-aş aşeza pe rug;

ca pe Bruno, flăcări m-ar cuprinde

şi până la stele s-ar tot întinde.

De aceea recunosc trăirile suferinde

şi nici nu ştiu, la tine cum s-ajung;

de dragul tău, eu şi mâine m-aş vinde,

de dorul tău m-aş aşeza pe rug.