Se scurge toamna pe pământ

Odată cu argint de lună,

Cu ropotul de vânt și ploi

Ce-n stropi grăbiți și mulți se-adună.

Șuvoaie reci de ape vii

Ce-n noapte șopotesc cucernic

Se scurge toamna peste noi

Și noi dormim în somn vremelnic.

Se scurge toamna-n noaptea grea

De ape, frică și durere,

De vise albe-n fapt de zori

Ce-aprind pe cer lumini de stele.

Se zbate perdeaua-n fereastră

Și vântul șuieră-afară.

E noapte adîncă, albastră,

Parfum de toamnă coboară.

Se-aude de sus peste mare

Strigătul de rămas bun,

Pleacă cocorii spre zare,

Amintiri de vară rămân.

Se-aude-un câine departe,

Greierii cântă-n surdină,

Miroase a mere coapte,

Cămara de fructe plină.

Șuieră vântul prin ramuri,

Nucul cel falnic se-nclină,

Se zbate perdeaua în geamuri,

Se lasă toamna-n grădină.

Ploaia bate iar pe acoperiş.

E toamnă şi norii au simţit,

S-au apropiat peste sat şi furiş,

Stele peste noi au topit.

E toamnă şi ciripitul s-a îndepărtat

De sat. Şi păsările au plecat.

E toamnă, dar trandafirul din curte

Încă nu a aflat.

Revarsă peste noi parfumul lui vechi,

În măr turturele se adună perechi,

Stropi mici se grăbesc

Printre frunzele ruginii,

Se-adună mustul dulce în vii.

E tot mai frig acum şi din ploaie,

Picăturile-au înghețat. Din odaie,

Mă uit la fumul subţire ce se ridică peste sat.

E frig, vine iarna şi toţi m-au uitat.

Roşul de jar se revarsă peste noi,

Se scurge-n albastrul învolburat, văpăi,

Aruncă-n azurul însângerat de moarte

O rază.

Se-ntunecă şi e noapte.

Departe, violetul strigă de dor.

E acolo în zare, pluteşte uşor,

Se pierde-n lumina ce piere departe,

E strigăt de viaţă, e murmur de şoapte

Departe, în noapte...