Întreaga noastră istorie politică, parcă mai mult decât la alte naţii, a stat sub semnul  inconsecvenţei actului de guvernare. Alegerea conducătorilor, atunci când n-au fost impuşi, s-a făcut, nu după criterii de competenţă cerute de urmărirea realizării pe termen lung a unor anumitor obiective naţionale – asta şi pentru că nici n-au prea existat astfel de obiective – ci pe baza unor interese mărunte de grup sau chiar individule. Iar lipsa obiectivelor – sau, mai corect spus, puţinătatea lor – nu-şi are cauza în lipsa de viziune a poporului nostru, în tendinţa lui spre o existenţă haotică, ci în faptul că nu am fost lăsaţi niciodată să urmărim ţinte proprii, mereu impunându-ni-se ale altora. Dar, oricât de vitrege au fost vremurile, patrioţii adevăraţi n-au lipsit, ei reuşind să înşele când şi când vigilenţa celor care urmăreau alte interese decât cele ale tării. La fel s-a întâmplat şi în cazul lui Alexandru Ioan Cuza, Domnul Unirii, a cărui dublă alegere a fost rodul unui complex de împrejurări, unde forţele progresiste ale vremii au jucat un joc inteligent, au exploatat la maximum o conjunctură internaţională favorabilă şi au învins conservatorismul unor forţe din interior, deloc de neglijat ca influenţă şi capacitate de opoziţie.

Este fascinant de observat cum personalităţi care nu au excelat prin nimic până la un anumit punct, reuşesc la un moment dat să se ridice brusc din mulţime şi să arate calităţi nebănuite până atunci, înfăptuind lucruri de care nimeni nu i-ar fi bănuit a fi capabili. O astfel de personalitate a fost Cuza, pe care voi încerca să-l prezint în cele ce urmează aşa cum îl văd eu, şi cum mi-a fost dezvăluit de mărturiile contemporanilor şi de scrierile unor istorici de marcă ai neamului nostru.

Alexandru Cuza s-a născut la 20 martie 1820, la Galaţi, descinzând – cu ne spune I.G. Valentineanu – „dintr-o familie veche moldovenească, şi strămoşul său murise tăiat de turci pentru sentimentele lui naţionale.” A.D. Xenopol şi N. Iorga ne spun însă că doi din înaintaşii Domnitorului au pierit condamnaţi şi executaţi pentru sentimentele şi acţiunile lor patriotice – Dumitru (sau Dumitreache) Cuza, primul nume din neamul Cuzeştilor pomenit în documentele vremii şi Ioniţă Cuza, străbunicul lui Alexandru Ioan I. Sub domniile fanariote – aflăm tot de la Valentineanu – familia sa, ca multe altele, fiind prigonită, şi-a pierdut din strălucire şi a trecut în rândul familiilor „de a doua clasă”.

Tatăl său este vornicul Ioan Cuza, iar mama este greacă, de origine genoveză, din Constantinopol, din familia Cozadin (sau Cozadini), despre care Xenopol spune că s-ar fi numit Sultana şi că nu vorbea româneşte.

A copilărit la moşia părinţilor, Bărboşi, din judeţul Fălciu. Şi-a început studiile la pensionul Cunin din Iaşi, laolaltă cu Alecsandri, Matei Milo, Al. Mavrocordat, Kogălniceanu şi alţii. În 1831 este trimis la Paris pentru a-şi desăvârşi studiile liceale. Aici şi-a luat bacalaureatul, după care a încercat să urmeze medicina, dar a trebuit s-o abandoneze în scurt timp, întrucât nu suporta disecţiile. Se înscrie apoi la drept, dar se pare că nu-şi termină studiile.

Întors în ţară – după relatările lui Bolintineanu – se înrolează ca ofiţer în armată, unde nu rămâne pentru multă vreme, îşi dă demisia şi „trăi când liber, când director la un minister în Iaşi, când preşedinte de tribunal sau prefect la Galaţi unde îşi avea casa părintească.”

La scurt timp după întoarcerea în ţară se căsătoreşte cu Elena Rossetti, fiica postelnicului Iordache Rossetti (30 aprilie 1844.)

Participă la revoluţia de la 1848, fapt pentru care se alege cu surghiun. În legătură cu aceasta aflăm de la Bolintineanu că „Alexandru Cuza, exilat afară din ţară, cu alţi soţi ai săi, reintră în Moldova după urcarea pe tron a lui Grigore Ghica.” Acesta-l numeşte mai întâi director al ministerului de interne, apoi pârcălab (prefect) la Galaţi. Rămâne pârcălab până în timpul căimăcămiei lui Vogoride, când îşi dă demisia, ca semn de protest pentru măsluirea alegerilor pentru Divanul Ad-hoc din Moldova.

Demisia, care a avut un puternic răsunet în Galaţi, în întreaga Moldovă, chiar şi în străinătate, îl dezvăluie  pe omul Alexandru Cuza în ochii naţiunii într-o aură de onestitate, verticalitate, demnitate, curaj şi înalt patriotism. De aceea fusese rostit cu speranţă numele său, atunci când progresiştii din Adunare, deşi aveau mai multe propuneri pentru Domnie (V. Alecsandri, M. Kogălniceanu, C. Negri), „…în ultimul moment se gândiră la o persoană care, din pricina poziţiei sale în stat şi a cunoscutului său caracter cavaleresc, hotărât, fără de cruţare faţă de prejudecăţi, li se păru în stare să exercite cu putere stăpânirea, în cazul când alegerea ar cădea asupra-i” (N. Iorga – Istoria poporului românesc, vol.4, partea 1.) Cuza a fost propus candidat pe 4 ianuarie 1859, iar a doua zi, pe 5 ianuarie, „…toţi membrii prezenţi ai Adunării, chiar şi mitropolitul, până atunci duşmănos, votară plini de entuziasm, dar mânaţi de interese de partid şi de socoteli, pe Alexandru Ioan I-iu care ajunse astfel Domn al Moldovei înăuntrul Principatelor Unite.” (N. Iorga – Istoria poporului românesc, vol.4, partea 1.)

„Alegerea lui Alexandru Cuza domn al Moldovei – ne dezvăluie, din vâltoarea evenimentelor, Bolintineanu – făcută cu câteva zile înainte de alegerea Domnului Ţării Româneşti, fuse pentru românii munteni ocazia de a se gândi serios la marile interese de unire şi de tărie naţională.” Şi muntenii s-au gândit. Aşa se face că la 24 Ianuarie, adică la nici două săptămâni de la alegerea sa în Moldova, Cuza fu ales Domn şi al Ţării Româneşti, chiar dacă pentru aceasta a fost nevoie să se înfrângă opoziţia majorităţii membrilor Camerei Elective de la Bucureşti, prin presiunea străzii.

Dubla alegere a lui Cuza pe tronurile celor două Principate surori, fu un motiv de bucurie cvasi-generală, atât în Muntenia cât şi în Moldova.

Nici buzoienii nu fac excepţie de la a-şi manifesta entuziasmul în acele clipe de mare încărcătură emoţională şi de înaltă simţire patriotică. Un studiu documentat al trecerii lui Cuza-Vodă prin Buzău îl face Pr. Gabriel Cocora, în cartea „Pentru libertate şi unitate”, apărută în 1983 la editura Litera. Articolul, intitulat „Frământări politice buzoiene în jurul Unirii Principatelor”, este inspirat din presa vremii („Românul” şi „Steaua Dunării”), dar şi din documente din perioada respectivă. De aici aflăm că, în drumul său către Bucureşti pentru a-şi lua în primire şi partea aceasta de domnie, Voievodul are de gând vadă oraşele Focşani, Buzău şi Ploieşti. Conform programului iniţial, la Buzău ar trebui să se oprească pe 5 februarie doar pentru a prânzi. Felul entuziast cu care a fost primit însă îl fac să-şi schimbe planul şi să rămână aici peste noapte. Primirea ce i-a fost făcută a fost grandioasă. A fost întâmpinat de sute de locuitori ai districtului încă de la graniţa acestuia, iar de la Poşta Câlnău, a fost preluat de un grup de 200 de tineri călăreţi, care l-au însoţit până la intrarea în oraş. La porţile Episcopiei primeşte onorul de la escadronul de cavalerie comandat de maiorul Filipescu şi a intrat în Catedrala Episcopală în aclamaţiile mulţimii. În Catedrală a fost primit de către „bunul patriot: episcopul Filotei” şi a ascultat discursul emoţionant al profesorului Seminarului, D. Racoviţă. De aici, domnul a fost condus în Platul Domnesc din incinta Episcopiei, unde l-a întâmpinat o delegaţie formată din douăsprezece doamne, în numele cărora Irina Marghiloman a ţinut un minunat discurs. Se mai menţionează faptul că în seara aceea, tot oraşul a fost luminat, s-a circulat cu torţe pe străzi, au cântat lăutarii, s-a strigat şi s-a aclamat, într-un entuziasm demn de un astfel de eveniment. A doua zi, în jurul orei 11.30, domnul a plecat spre Ploieşti, pe strada mare, „inundată de florile ce se aruncau de pe toate ferestrele.”

Cu siguranţă, Domnului i-a plăcut Buzăul ca oraş şi simpatia cu care a fost primit la prima vizită, însă nu acesta a fost motivul pentru care revine pe 23 ianuarie 1860, ci pentru că îi ajunsese la ureche faptul că lupta electorală luase o turnură nedorită, antinaţională, separatistă chiar şi că se încerca, de către administraţie şi justiţie, împiedicarea de la vot a susţinătorilor candidaţilor forţelor progresiste pentru Adunarea Naţională. De aceea, pe parcursul acestei a doua descinderi la Buzău, Vodă Cuza, are două întrevederi cu preşedintele tribunalului – căruia îi cere să respecte legea electorală şi, pe cât posibil, să extindă, nu să limiteze numărul participanţilor la vot – şi una cu Ion Marghiloman, unul din liderii progresişti de aici. La fel ca şi în urmă cu un an, Domnitorul este primit şi găzduit tot în palatul domnesc, din incinta Episcopiei. Şi această a doua vizită ne-o înfăţişează cu aceeaşi acurateţe de cercetător neobosit al trecutului, tot de Pr. Gabriel Cocora în lucrarea amintită mai sus.

Domnia lui Cuza, care nu a ţinut decât şapte ani, a fost una zbuciumată dar fructuoasă. Iată sintetizată în câteva fraze, de către Ioan G. Valentineanu, în memoriile sale, mare parte din realizările domniei lui Alexandru Ioan Cuza: „El dezrobi poporul rural de clacă; el dete egalitatea de drepturi; el stărui a se face unirea ţărilor; el decise secularizarea mânăstirilor zise închinate, cerută în toţi timpii ca şi în 1848, Pe consulii puterilor străine, Cuza-Vodă ştiu a-i ţine în frâu. Cutezanţa lor patentată până la impertinenţă, intrigile, cabalele şi toată influenţa lor, Cuza le-a sfărâmat. Sub Domnia lui, România s-a bucurat de prerogativele unui stat suveran. În istoria naţiunii române, numele lui Alexandru Ioan Cuza I-iul, va ocupa una din paginile cele mai frumoase şi se va cita alături cu al Domnilor mari care au ilustrat ţara şi Domnia Română.” Dacă mai adăugăm la acestea şi reforma statului, reforma armatei, a învăţământului, reforma juridică, cea administrativ-teritorială, începerea construcţiei primei căi ferate (Bucureşti - Giurgiu) şi altele, avem în faţă tabloul complet al consolidării pe principii moderne a tânărului şi fragilului stat român.

Pentru a izbândi a dizolvat de două ori Camerele legiuitoare şi a schimbat nenumărate guverne, dar a rămas consecvent ideii de reformă, de înnoire, de progres şi de dreptate socială.

Uneltirile împotriva sa se intensifică şi devin din ce în ce mai virulente, mai ales după împroprietărirea ţăranilor, în 1864. Prin această măsură, care corespundea oarecum cerinţelor Convenţiei de la Paris, Domnul a reuşit să-şi ridice împotrivă întreaga boierime, care se simţea lovită puternic în interesele sale. Aşa se face că în vare anului 1865, pe când domnitorul se afla la băi, în Bucureşti au fost generate mişcări de stradă, pe parcursul cărora s-a recurs la provocări, care au dus la utilizarea armelor împotriva mulţimii.

Uneltirile ce aveau drept scop înlăturarea sa de pe tron au continuat, atrăgându-se în coaliţia ce se formase împotriva sa şi care se consolida continua şi oameni din armată, pe care domnul o credea fidelă şieşi. Acestora li se mai adăuga şi marea criză financiară care golise visteria ţării şi lăsase slujbaşii statului neplătiţi cu lunile. Toate aceste culminară cu obligarea sa de a abdica, în noaptea de 10 spre 11 februarie 1866, când un complot, pătrunse în apartamentele domnului, cu sprijinul gărzii palatului şi al unor ofiţeri de rang superior din armată. Cuza a semnat actul de abdicare fără să se opună. A acceptat cu durere în suflet, dar cu demnitate, să se retragă şi să lase locul unui domn străin, aşa cum afirmase de multe ori anterior în declaraţii publice. Mai mult chiar, ulterior, când, după unele declaraţii ale contemporanilor, i s-ar fi propus de către Franţa, în două rânduri, sprijin pentru a reveni pe tronul României, a refuzat categoric, spunând că nu va consimţi niciodată să intre în ţară printr-o intervenţie străină.

După abdicare a trăit în surghiun, în Franţa, Austria, Germania, alături de soţia sa Elena Cuza, care a trecut cu vederea toate greşelile omului Cuza, dar a ştiut să respecte cu sfinţenie calităţile Domnitorului.

Cuza moare la 2 mai 1873 la Heildelberg, iar rămăşiţele sale pământeşti au fost aduse în ţară şi înmormântate cu mare cinste la Ruginoasa, la 29 mai 1873 (conform memoriilor lui Ioan A. Valentineanu.) Istoriografia românească, atât cât am putut-o eu pătrunde, mi-a mai relevat două date probabile ale morţii lui Alexandru Ioan Cuza, respectiv: 5 iunie 1873 (Ioan I. Nistor, Istoria românilor) şi 5 iulie, acelaşi an (Constantin C. Giurescu, Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până la moartea regelui Carol I.) Eu am îndrăznit a acorda un dram în plus de credit mărturiilor publicistului Ioan Valentineanu, contemporan al evenimentelor – atât ale celor din viaţa domnitorului, cât şi ale celor de după aceasta.

După cel de al doilea Război Mondial, mormântul marelui domnitor a fost strămutat la Iaşi, la Biserica Trei Ierarhi, unde se află şi azi.

Meritul realizărilor sale este cu atât mai mare cu cât, a întâmpinat o permanentă opoziţie din partea majorităţilor forţelor politice ale vremii, n-a avut partizani politici şi nici prea mulţi prieteni.

I

De câţiva ani buni, în casa lui Neculai Ştirbu nu mai sună ceasul deşteptător, adică acea chestie rotundă, verzuie, cu cadranul îngălbenit şi mărginit de cifre negre, stilizate, iar deasupra, pe carcasă, având dispuse două capace de oţel, nichelate, asemănătoare cu cele de la soneriile de bicicletă, între care veghează vigilent un ciocănel, tot metalic, prins la capătul unei tije, care are rolul de a se bălăbăni cu rapiditate, când spre stânga, când spre dreapta, lovindu-le alternativ, pentru a scoate acel sunet dezagreabil, dar atât de necesar aducerii posesorilor săi la realitatea deloc comodă a vieţii de zi cu zi. Nu!... Nu mai sună!... De ceva vreme, relicva aceea joacă rol de bibelou, pedepsit de Raliţa să stea ne-ntors pe geamul de la bucătărie. Şi asta nu din cauză că mecanismul său n-ar mai fi în stare să-şi îndeplinească „atribuţiile” pentru care a fost creat, ci pentru că, pur şi simplu, importanţa sa a fost subminată de progresul tehnic, care a năvălit peste el, crud şi neiertător. Astfel că acum deşteptarea o dă aparatul de radio – o sculă micuţă, modernă, adus din Spania de Monica, fiica lui Neculai şi a Raliţei. Mica minune prinde o mulţime de posturi, dar afişează şi ora exactă, cu cifre mari, verzi, pe un cadran negru ca noaptea la capătul căreia-şi trezeşte proprietarii. Aparatul porneşte fără greşeală, exact la ora la care-l programezi. E destul de dificil programatul acesta, iar lui Neculai i-a trebuit ceva vreme până a reuşit „să prindă şpilul”. Ce-i place în mod deosebit este faptul că acesta porneşte pe postul pe care îl lasă de cu seară, atunci când îl opreşte înainte de culcare. De altfel, la ei nici n-ar avea cum să se schimbe postul, întrucât, bietul aparat nu cunoaşte decât unul. Neculai Ştirbu şi nevastă-sa, Raliţa, nu ascultă, cât e ziua de lungă – atunci când sunt acasă, fireşte – decât „Muzica satelor” – canalul lor de suflet – unde se transmite, din zori şi până-n… zori, doar muzică populară. Şi-au format şi-un tabiet inspirat de acest mod de deşteptare: se trezesc, se întorc cu faţa-n sus, până se termină melodia pe fondul căreia s-au trezit şi încă una, după care se dau jos din pat şi se apucă fiecare de treburile lui.

Pentru dimineaţa, fie că pleacă la câmp, fie că nu, cei doi au sarcinile bine stabilite, ca în orice gospodărie ţărănească respectabilă. Înainte însă de a se apuca de acestea, îşi rezolvă fiecare, pe rând, acele probleme fiziologice, dar şi de igienă minimală, cu care s-au obişnuit încă din copilărie. Dacă oamenii de la oraş desfăşoară ambele activităţi de mai sus în aceiaşi încăpere a locuinţei lor, ţăranul român de azi, ca şi cel din vechime, face lucrurile astea în două locuri diferite: necesităţile fiziologice, la latrina din fundul curţii, iar igiena de dimineaţă – în fapt, spălatul pe mâini şi pe faţă, cu multă apă rece şi săpun – la robinetul din faţa casei („pompă”, cum îi spun ei) sau, până nu demult, turnându-şi unul altuia cu cana, apa în palmele făcute căuş. Cât priveşte spălatul dinţilor, acesta nu este un obicei prea răspândit în satele noaste, mai ales în rândul color mai în vârstă, care, de multe ori, cum e şi cazul lui Neculai, nu prea mai au pe ce să plimbe periuţa, chiar dacă şi-ar dori s-o facă. Imediat ce se încheie acest ritual, destul de scurt, de altfel, Neculai purcede la hrănitul şi adăpatul animalele din curte, adică porcii, vaca şi păsările. Pentru asta este nevoit să facă mai multe drumuri, unele la magazia din spatele casei, de unde aduce, mai întâi grâu amestecat cu floarea-soarelui, pentru păsări, apoi grăunţe de porumb, pe care le împarte, după nişte reguli doar de el ştiute, între teica porcului şi jgheabul de deasupra ieslei din grajdul vacii. Tot vacii îi aduce, din grămada de lângă poarta grădinii, pe care are  grijă s-o împrospăteze  zilnic, un braţ mere de iarbă, pe care-l trânteşte în ieslea de lemn, din faţa posacului erbivor. Merge apoi la „pompă”, unde îl aşteaptă două găleţi mari, din cele pentru var lavabil, pe care le umple cu apă şi astfel, cu ele pline, intră iar în curtea animalelor şi umple diversele recipiente special destinate adăpării vieţuitoarelor din spaţiul respectiv, iar vacii îi dă să bea direct din găleată, până când animalul refuză să mai soarbă, îndepărtând plictisită capul într-o parte.

În tot acest timp, Raliţa trebăluieşte de zor în bucătărie. Fierbe în ibric cafeaua pentru ea, iar într-o crăticioară, ceaiul de coada calului, pentru Neculai. Bărbatul nu mai consumă cafea de mai bine de cinci ani, de când a constatat că-i dă palpitaţii, bea în schimb ceai de coada calului, pe care i l-a recomandat cu încredere doctorul Şerban – medicul de familie al lui, al neveste-si şi al întregului sat –, după ce, tot cam pe-atunci, descoperise, în urma unor analize, că are nişte drăguţe de pietricele la rinichi.

După ce termină de fiert cafeaua şi ceaiul, le lăsă să se răcească puţin, atât cât să le poată turna în sticlele de plastic, fără riscul ca acestea să se topească şi se apucă de aşezat în două sacoşe de pânză înflorată, o sumedenie de pacheţele, mai mici sau mai mari, pe care le scoase din frigider. Luă apoi dintr-un sertar al bufetului un borcănel cu sare, un cuţit cu mâner de lemn şi mai multe furculiţe, pe care le înfăşură între-o bucată de hârtie dintr-un pliant de reclamă de supermarket, iar la urmă, puse o pungă în care erau înfăşurate vreo patru franzele, mari şi rumene. Fugi apoi în cămara aflată în capătul holului de la intrare, de unde aduse două bidoane de plastic de câte doi litri, pline ochi cu un vin rozaliu şi încă unul, de un litru şi jumătate, la fel de plin cu o ţuică perfect incoloră. După ce mai scoase din frigider două sticle, tot a câte doi litri, de suc, le depuse cu grijă pe toate într-o altă sacoşă, de nailon, putând sigla aceluiaşi supermarket, al cărui pliant îl folosise mai devreme la împachetat. Când toate acestea fură gata, femeia luă toate cel trei sacoşe şi le scoase afară, sprijinindu-le de peretele casei, în dreptul portbagajului bătrânei Dacii albastre, care părea că aşteaptă răbdătoare, să-i poarte spre ogor. Le-ar fi pus ea însăşi în portbagajul maşinii, dar ştie că nu-l poate deschide şi de aceea lăsa această operaţiune în seama bărbatului său, acesta fiind singurul care-i cunoaşte chiţibuşul.

Neculai, care tocmai rezolvase ultima operaţiune care ţinea de hrănitul animalelor, aruncând o halcă consistentă de pâine uscată lui Cojan – ciobănescul fără pedigri, însărcinat permanent cu paza gospodăriei –, veni la maşină, scoase din buzunar cheile, descuie uşa, după care trase cu forţă de ea. În urma acţiunii sale energice, aceasta se deschise cu-n pocnet strident, urmat de un scârţâit grav şi prelung,  ambele constituind semne certe că, atât dispozitivul de închidere, cât şi balamalele aveau serioase probleme.

– Într-o zi are să se rupă de tot şi o să-ţi cadă pă picioare, comentă acid Raliţa, care tocmai depuse lângă perete, alături de sacoşele cu mâncare, trei bidoane de cinci litri cu apă şi care nu scăpa niciodată ocazie să-i reproşeze că nu se îngrijeşte suficient de „hârbul ăla de maşină”.

– Să rupe pă pizda mă-ti! se apără Neculai, cu o înjurătură, de acuzaţia, de altfel, întemeiată, a neveste-si.

Deschise capota, se aplecă asupra motorului şi efectuă câteva operaţiuni absolut necesare măririi cu câteva procente a şanselor ca acesta să pornească de la prima încercare, respectiv: acţionă o pârghie, de la dreapta spre stânga, pentru a trecea de la alimentare pe gaz, la cea pe benzină, apoi manevrează de câteva ori, în sus şi în jos, coada pompei de benzină, după care trage şocul, care are cablul rupt şi nu se mai poate acţiona din interiorul maşinii. Aşa cum probabil că v-aţi dat seama, Dacia familiei Ştirbu este prevăzută cu două sisteme de alimentare, unul pe bază de benzină şi altul pe bază de gaz, doar că, atât vara, cât şi iarna, nu porneşte, nici de-afurisită decât pe carburantul pentru care a fost ea proiectată în urmă cu peste douăzeci de ani, adică pe benzină. Mai mult – şi la fel: fie vară, fie iarnă – nu porneşte fără să-i tragă şocul.

Odată efectuat ritualul descris la începutul alineatului precedent, Neculai trece în maşină, unde, după ce se aşeză comod pe scaunul şoferului, lăsă, cu un gest reflex, frâna de mână, trece schimbătorul de viteze pe liber, introduce cheia în contact şi o roteşte, în timp ce în gând rosteşte, cu toată evlavia de care este capabil, un „Dă Doamne să pornească!” Electromotorul huruie prelung, motorul tuşeşte răguşit, maşina prinde a se legăna uşor, piciorul lui stâng calcă inconştient pedala de acceleraţie, de mai să iasă prin podea şi… în sfârşit… „Dumnezeu nu doarme!...” Motorul prinde a vui asurzitor (din cauza ţevii de eşapament sparte). Neculai e mulţumit. A scăpat pentru azi şi de gura înveninată a Raliţei, şi de inconvenientul de a căuta oameni pe stradă sau prin vecini, care să-l ajute s-o pornească prin împingere. Apasă şi eliberează alternativ acceleraţia, slobozind în liniştea dimineţii, un vuiet sinusoidal, ca de sirenă răguşită, în timp ce din ţeava de eşapament, ies nori alburii cu miros de benzină, ce difuzează cu rapiditate în aerul din jur. O ţinu aşa circa cinci minute, după care, cu siguranţa celui care cunoaşte bine damblalele lucrului pe care-l posedă, luă piciorul de pe pedala de acceleraţie, moment în care motorul începu să bâzâie în surdină, oarecum regulat.

Coborî din autoturism, deschise portbagajul, printr-o lovitură puternică dată cu podul palmei, dintr-un anumit unghi, în încuietoarea acestuia, aşeză cu grijă înăuntru sacoşele şi sticlele aduse şi lăsate lângă perete de nevastă-sa, apoi îl închise la loc, cu un pocnet sec, care răsună ca o mică explozie înfundată, pe fondul zumzăitului constant al motorului. Trecu apoi la partea din faţă a autoturismului şi închise capota, care se lipi de restul caroseriei cu un pocnet similar.

Acum totul e pregătit de plecare. Doar Raliţa mai lipseşte. Neculai îşi aruncă privirea încruntată spre uşa de la intrarea în casă, apoi o roti nervos prin curte, în căutare consoartei sale. Chiar în clipa în care se pregătea s-o strige iritat, ca de fiecare dată când aceasta nu-şi făcea apariţia exact la momentul la care se gândea el că trebuie să se întâmple acest lucru, femeia ieşi grăbită din casă, anunţată probabil de pocnetele capotei şi portbagajului, despre încheierea activităţilor premergătoare plecării în cursă. Duce în braţe sticla de jumătate de litru cu cafea şi pe cea de doi litri cu ceai de Coada calului, pe care le aruncă pe bancheta din spate a maşinii şi fugi să deschidă porţile mari de la drum, întrucât Neculai deja băgase în viteză (Raliţa cunoaşte foarte bine cârâitul acela, ca de maşină de curăţat porumb, care se revarsă din măruntaiele maşinii lor, în momentul în care schimbătorul este împins în prima treaptă de viteză) şi se pregăteşte să pună autoturismul în mişcare.

Odată autoturismul scos în drum, porţile închise şi femeia instalată pe bancheta din dreapta, Neculai porni cu viteză redusă, aşa cum circulă el de obicei prin sat, alunecând parcă pe asfaltul impecabil, turnat anul trecut, pe timpul campaniei electorale. Merse vreo două minute pe „minunăţia asta de drum”, apoi fu nevoit să-l părăsească, virând la dreapta, pe uliţa morii, oprindu-se cam după vreo trei sute de metri, în faţa porţii ce stătea să cadă, a lui Radu Ursaru. Nu-i era ăsta numele din acte. Îl chema Drăgan, Radu Drăgan, dar tot satul îi numea aşa după bunicu-său, care fusese într-adevăr ursar în tinereţe, aducă din aceea care îşi câştigau existenţa mergând cu ursul prin sate şi făcându-l să joace după cum îi bătea el într-o tobă. Pe Ursari – adică pe Radu şi pe nevastă-sa Nina – îi tocmise Neculai de acum trei zile să meargă la el la praşilă, iar aseară îi anunţase din nou să fie pregătiţi pentru dimineaţa asta, că vine să-i ia pe la cinci.

În curtea Ursarilor însă domnea o linişte deplină. Nici orătăniile nu de treziseră să ceară de mâncare, din simplul motiv că-n bătătura lor nu existau orătănii. Neculai claxonă de vreo trei-patru ori prelung, însă fără niciun rezultat. Nimic, în afara claxonului, nu tulbură liniştea din curte… şi, pare-se, nici pe cea din casă. O undă de îngrijorare se cuibări, fără să ceară voie, în mintea lui Neculai Ştirbu, care, după un schimb rapid de priviri cu nevastă-sa, rosti cu mânie reţinută:

– Te pomeneşti că nenorociţii ăştia s-a îmbătat azi-noapte, şi acum n-ai cu cine sta de vorbă!

În ochii femeii licări aceeaşi îngrijorare, dar nu spuse nimic, de teamă ca supărarea bărbatului să nu se răsfrângă şi asupra ei. În mintea sa însă e clar că cele exprimate de bărbatu-său stau chiar aşa. Convingerea asta nu e pură intuiţie, ci se bazează pe antecedente binecunoscute de tot satul. Altminteri, cât nu se scăpau la băutură, Ursarii erau oameni de cuvânt, chiar dacă „puţea pământu’ sub ei, de puturoşi”. Dar, pe cine să mai iei la muncă, în ziua de azi?...

Bărbatul se dădu jos din maşină deschise poarta, pe care-o ţinea închisă doar propria ei greutate, care o făcea să se proptească singură într-unul din stâlpii care-o încadrau, din cauza înclinării spre exterior a celui pe care-şi avea fixate balamalele.

Casa de chirpici, stătea netencuită de mai bine de cinci ani de când, cu chiu, cu vai, reuşiseră  să-i pună un simulacru de acoperiş, din carton bituminat şi folie de plastic şi să-i monteze uşile şi ferestrele primite de pomană de la popa Ulmu, care, chiar în acea perioadă îşi dotase locuinţa cu tâmplărie PVC, cu geam termopan. Şi aşa rămăsese…

Neculai intrase fără teamă în curte. Se duse direct la fereastra de la camera unde ştie că dorm Radu cu nevastă-sa – a doua, cum vii dinspre poartă, întrucât prima e de la odaia de la drum, unde doarme „a bătrână”, Lina, mama Ninei, cu copiii – şi ciocăni de câteva ori cu degetul în geamul murdar, înapoia căruia se distingea o muşcată îngălbenită, aproape uscată. Neprimind însă niciun răspuns, repetă operaţiunea încă o dată… şi încă o dată… Dar, tot fără rezultat… Se ridică pe vârfuri încercând să privească înăuntru, însă mare lucru nu văzu.

Se  duse la fereastra de la camera Linei, cu speranţa că acolo va avea mai mult noroc. Bătu şi aici de mai multe ori cu degetul arătător în sticla aproape opacizată de mizerie. Aici se pare că şansa e dispusă să-i surâdă, întrucât, la doar câteva clipe după ultimul ciocănit, dinăuntru se auzi duduit de paşi pe duşumeaua prost bătută şi, aproape imediat, scârţâitul uşii de la cameră bătrânei, urmat, la foarte puţin timp, de deschiderea uşii de la intrare, în cadrul căreia se iţi chipul hâd, tuciuriu şi sifonat al bătrânei, încadrat de un păr ciufulit, încărunţit şi nespălat.

– ‘Neaţa, Lină! salută Neculai, neascunzându-şi în nici un fel iritarea. Vorbisem ceva cu Radu, da’ văz c-a uitat…

– Vorbeşte mai încet, Neculae, că să scoală ăştia micii! Îl îndemnă femeia cu voce scăzută.

– Da’ ăia marii, nu trebuia să să scoale deja, Lină?

– Da’ să-i ia mama lu’ Aghiuţă! blestemă Lina, tot cu voce scăzută. A luat ieri ajutoru’ de la Premărie, si-a băut amândoi ca-necaţii, toată noaptea… Şi a stat pă netu’ ăla… Ba, unde mai pui, că s-a luat şi la bătaie, pă la două noaptea… de m-am băgat io între ei, să-i desparţ…

Bătrâna vorbeşte cu patos, vizibil afectată. Neculai însă e convins că supărare ei nu e cauzată de faptul că fiică-sa şi cu ginere-său nu vor merge azi la praşilă la el, ci de ciuda că respectivii n-or fi chemat-o şi pe ea la zaiafet, noaptea trecută.

– Du-te de-i scoală! o îndemnă Neculai, mai mult de nervi, pentru că, în realitate, nu mai nutrea nicio speranţă în a-i vedea pe cei doi dând azi cu sapa pe ogorul lui.

– Îi scoală draci’ acuma, Neculae! S-a culcat acu’ vreo oră… şi beţi mangă… Da las’ că pă la opt îi scol io şi-i trimet la tine la câmp… că ştie să vie…

– Îi trimiţi pă dracu’ să vă ia pă toţi!... sudui Neculai cu obidă, apoi se întoarse pe călcâie şi ieşi valvârtej pe poartă.

De nervi, nu vedea pe unde calcă. De-aceea nu-l văzu nici pe Lucian al lu’ Prepeliţă, care tocmai trecea în goană cu bicicleta pe drum şi care fu cât pe-aci să-l dea grămadă în şanţul plin de buruieni al Ursarilor. Tânărul se grăbeşte să ajungă la serviciu, iar Neculai avu noroc că acesta îl observase în ultima secundă, reuşind astfel să-l evite printr-o manevră de ocolire destul de riscantă. Îl cunoaşte pe băiat şi-l simpatizează. De aceea reuşi, nu fără efort, să oprească pe vârful limbii, o înjurătură birjărească care se născuse instinctiv şi fulgerător în creierul lui, ai cărui neuroni stăteau să se rupă de încordare şi ciudă.

Urcă în maşină, trânti uşa şi porni motorul, fără să scoată o vorbă. Raliţa tace şi ea. E la fel de supărată de cele întâmplate, ca şi bărbatul său, dar nu vrea să mai toarne şi ea sare pe rană. Îşi cunoaşte bine omul şi ştie că în astfel de momente trebuie lăsat să se liniştească, altfel ajung să se certe ei amândoi, pentru o chestie de care nu e niciunul vinovat. Pe ea, nu faptul că are mai mult de muncă o îngrijorează, ci răsturnarea tuturor planurilor. Dacă veneau şi Ursarii la muncă, aşa cum se înţeleseseră, în două zile ar fi terminat de prăşit pogonul de porumb din Coturi. Aşa, doar ei amândoi, or să dea cu sapa până vineri numai pe lotul acela. Iar pentru sfârşitul săptămânii se anunţă ploi mari, care nu se ştie cât or să ţină. E posibil chiar ca toată săptămâna viitoare să nu poată intra cu sapa pe loc. Şi, dacă se întâmplă aşa, nu e bine deloc, pentru că mai au de prăşit un pogon şi jumătate în Valea Largă, pe care, dacă se strică vremea, l-ar putea prinde praşila a doua, fără să fi să i-o dea pe prima. De aceea planul lor era, până acum câteva clipe, indisolubil legat de participarea la această activitate a Ursarilor. Cu ei, în cinci zile, adică până vineri inclusiv, ar fi putut termina de prăşit ambele loturi şi vremea se putea strica fără să-i mai afecteze. Ba, chiar îşi dorea ploile ce se anunţau, întrucât pământul era deja uscat, după ce de două săptămâni nu mai dăduse un strop de ploaie.

–  A stat pă net!… Hm!... Şi-a băut… ajutoru’ de la Primărie! începu Neculai, dintr-o dată, să comenteze, pentru sine, ca zăludul. Hm!... continuă el. Păi, cum dracu’ să mai muncească, dacă Primăria le dă, pă degeaba, bani de băutură?!... Şi Dumnezeu cum i-o fi răbdând?!... Copiii ăia moare de foame şi ei când ia ajutoru’, îl dă pă băutură…

– Taci, omule, nu lua numele Domnului în deşert, că faci păcate! rosti Raliţa împăciuitoare. Las’, că ne-om descurca noi şi singuri.

– A stat pă net!... îşi urmă bărbatul, monologul său dezlânat, ca şi când n-ar fi auzit cele rostite de nevastă-sa, cu câteva clipe mai devreme. Are „păduchii” calculator… şi net!... Păi, de, dacă are ajutor de la Primărie!... Da’ sapă n-are!... De-aia n-are, că-i scumpă!... Şi grea!... Aia-i pentru fraierii care n-are ajutor de la Primărie!... E pentru ăia care a muncit toată viaţa şi are pensia oleacă mai mare ca ajutoru’ de la Primărie!... Aia trebuie să dea şi cu sapa, ca să poa’ să trăiască!...

Vorbi aşa încă multă vreme, lungind cuvintele, lăsând pauze lungi între propoziţii ori grupuri de cuvinte şi repetând obsesiv şi apăsat „ajutoru’ de la Primărie”. Avea el ce avea cu ajutorul acesta. N-avea nimic împotrivă să fie dat celor cu adevărat neputincioşi, dar nu beţivilor zdraveni şi buni de muncă, cum e Radu Ursaru. Tăcu abia când lăsă în urmă ultima casă de la marginea satului, de unde drumul începe să se aştearnă deschis peste câmp, printre culturile de diferite tipuri, aflate la începutul vieţii lor vegetale efemere. N-a tăcut dintr-un motiv anume. A tăcut aşa, pur şi simplu. Probabil pentru că i s-au terminat ideile… sau vorbele… ori poate că atât îi trebuise lui ca să de răcorească.

– Al dracu’ Păsărilă!... Al dracu’ Păsărilă!... nu mai conteneşte Petre Clăpăugea să exclame înciudat, învârtindu-se ca leul în cuşcă, prin curtea propriei gospodării.

Luă lopata ce sta sprijinită de zidul casei şi-o mută, fără nici un motiv, în colţul format de gardul ce împrejmuieşte  curtea păsărilor şi magazia de deasupra beciului.

Mai înjură de câteva ori cu năduf, apoi ocoli curtea păsărilor, trecu de veceul din scânduri, înnegrit de vreme şi hâit spre stânga de-ai fi zis că stă gata să se prăbuşească şi porni pe cărăruia îngustă, printre straturile de zarzavat – cam pârlite şi îngălbenite de secetă –, spre fundul grădinii. El şi Păsărilă au curţile „fund în fund”, cum îi place lui să spună. Adică fundul curţii lui Păsărilă pleacă exact din fundul curţii lui Clăpăugea. Cele două „funduri” sunt despărţite printr-un gard, la fel de vechi şi scâlciat ca şi veceul pe lângă care abia trecuse. Toată reflecţia asta despre fundurile curţilor lor, o făcuse el mai demult, acum nu-i arde de filozofie... şi nici de glumă. E nervos… E supărat pe Păsărilă… pe viaţă… pe toată lumea. Simte că o gură de ţuică l-ar lecui de toată neliniştea ce-i umblă acum prin organism, aşa cum împărtăşania linişteşte sufletul muribundului, dându-i, acolo, pe patul de moarte, liniştea pe care nu şi-a găsit-o toată viaţa.

– Păi, cum?... Crezi că scapi?... Al dracu’ tu Păsărilă!... Las’ că te fluier io!... Te faci c-ai uitat, nenorocitule, ai?... bodogăneşte Clăpăugea, cu voce scăzută dar plină de obidă, în timp ce păşeşte apăsat spre locul cu pricina, îndepărtând, când şi când, din reflex, câte o creangă de prun ce tinde ameninţător săi scoată ochii.

 – Fiu, fiu, fiuuuu, fiu!... fluieră el pe lângă gard „parola de recunoaştere”, cu speranţa că-n clipa următoare va vedea silueta deşirată a vecinului său iţindu-se printre rândurile de vie, camuflând cu mâna gâtul „jumătăţii” de ţuică de corcoduşe, ce ar trebui să tindă să-i iasă rebelă dintr-un  buzunar al pantalonilor.

Spre disperarea sa, nu se întâmplă nimic. Mai fluieră de vreo două-trei ori în acelaşi mod, însă, din păcate şi cu acelaşi rezultat. Resemnarea şi speranţa se luptă pe viaţă şi pe moarte, în sufletul său. O parte din el şi-a luat adio de la ţuica lui Păsărilă, însă o altă parte n-ar pleca încă de lângă gardul ce desparte cele două proprietăţi („cele două funduri”, ar fi spus el în momente mai bune), trăgând încă nădejde la o miraculoasă apariţie a aducătorului leacului supărărilor sale.

– Tricăăăă!!!... Tricăă!!... auzi Clăpăugea, slab ca un ecou, vocea Lucreţiei, nevastă-sa. Sau, poate că n-a auzit… I s-a părut doar…

Rămase ţintuit locului. Ascultă, cu toate oasele, cartilagiile, şi membranele urechilor puse în alertă. Nu trebui s-aştepte prea mult, pentru că la foarte scurt timp chemarea se repetă, pe o tonalitate superioară şi cu-n început evident de iritare. Căpătând certitudinea că a auzit bine de prima dată, lui Petre îi pieri pentru moment pofta de ţuică, se înfipse cu mâinile în buruienile crescute din abundenţă în apropierea gardului, rupse în grabă câteva mănunchiuri, le puse la subraţ şi porni în viteză spre casă. Răspunse abia când ajunse la poarta grădinii:

– Ho, fă! Ce-i?... Ce ţipi aşa?...

Vorbise pe un ton care, deşi se voia arţăgos şi autoritar, nu reuşea decât să trădeze bărbatul docil în casa căruia, incontestabil, cântă găina.

– Unde boala umbli? Ce-ai căutat în grădină? Umbli toată ziua năuc, de colo-colo… că nu ştie omu’ de unde să te ia când are treabă cu tine, începu să turuie Lucreţia cea veşnic iritată şi pusă pe cârâială.

– Umblu „de colo-colo”!... o îngână Clăpăugea. Am fost s-aduc nişte iarbă la orătăniile astea, se justifică el, în timp ce aruncă peste gard, la păsări, braţul de iarbă smuls la repezeală, cu câteva momente mai devreme.

De cum bălăriile atinseră pământul, vreo treizeci şi cinci – patruzeci de găini se năpustiră asupra lor, de parcă n-ar fi mâncat nimic în ziua respectivă.

 – Ia uite-le ce mănâncă, sărăcuţele! exclamă Petre, zâmbind, mândru de fapta bună pe care tocmai o făcuse, fără să fi avut vreo clipă intenţia asta.

– Da!... Dacă nu erai tu, mureau de foame, îl zeflemisi femeia. Zii, mai bine, că iar dă târcoale pe lângă gard, „păluga” aia cu sticla de ţuică-n buzunar.

„Păluga”, este a doua poreclă a lui Stemate în preferinţele consătenilor săi, după cea de „Păsărilă”, căruia – înalt şi slab, fiind – ambele îi vin „ca turnate”. „Aş vrea eu să dea târcoale, da’ nu dă, nenorocitu’!...”, gândi Petre, urmărind tăcut şi distrat dansul haotic şi agitat al păsărilor printre firele de iarbă.

– Hai!... Nu mai sta şi te holba la păsări, de parcă acu’ le-ai vedea prima dată!... reluă Lucreţia pe un ton răstit de astă dată, aducându-şi aminte de ce-l strigase acum câteva momente. Ia o găleată şi fugi de-mi adu apă de la Tufan, că vreau să pun nişte fasole la fiert.

– Mă duc acu’!... răspunse bărbatul, cam fără chef, întrucât sarcina pe care tocmai o primise îl îndepărta nepermis de mult de gardul din fundul grădinii, unde ar fi putut s-apară totuşi „măgaru’” de Păsărilă, cu ţuica lui acră şi puturoasă.

Pare-se că de la Esop[i] încoace – ori poate, dinaintea lui, cine ştie? – tot ce nu putem ajunge ni se pare acru, iar, mai nou, şi puturos. Petre Clăpăugea nu a auzit de vulpea lui Esop şi, cu siguranţă, nici aceasta de el, dar se pare că, cel puţin sub acest aspect, punctele lor de vedere coincid şi se confirmă reciproc peste milenii.

– Da’, mişcă-te mă’ omule odată, că’ nu pun fasolea la fiert la noapte! se răţoi femeia din nou, văzându-l cum „calcă de două ori într-un loc”, cum obişnuieşte ea să numească încetineala asta în mişcări a bărbatului său.

Petre nu mai zise nimic. Se desprinse cu oarecare viuoiciune din locul unde rămăsese pironit, cufundat în contemplarea ospăţului agitat al păsărilor, pătrunse în holul de la intrare, luă de pe băncuţa special concepută, o găleată roşie de „plastic” aproape goală, ieşi în curte, goli restul de apă la rădăcina unui butuc de vie şi porni în grabă spre fântână. De data asta Petre chiar se grăbeşte… E fericit că trebuie să se grăbească. Are chiar două motive s-o facă. Se grăbeşte pentru Lucreţia, care trebuie să pună fasolea la fiert şi pentru el, care, ca un optimist incurabil ce este, mai trage nădejde că dacă nu va întârzia mult la fântână, ar mai putea avea o şansă la „întâlnirea” cu ţuica lui Păsărilă (ordinea motivelor e „puţin” diferită, dar aspectul acesta e lipsit de importanţă).

Fântâna cu pricina se află la cinci curţi de locuinţa lui Clăpăugea. Fusese construită cu multă vreme în urmă, de Moş Tufan, bunicul lui Radu Tufan, acesta din urmă fiind văr de-al doilea cu Lucreţia. De la fântâna lui Tufan lua apă toată uliţa. Chiar şi cei care între timp îşi făcuseră fântâni în curte, veneau tot aici, atunci când aveau de fiert fasole ori vreo pasăre mai bătrână, sau când spălau rufe.

Deşi grăbit, calcă cu grijă, şchiopătând uşor din cauza bătăturii din talpa piciorului stâng ce-l sâcâie de ceva vreme. O salută mecanic pe Margareta lu’ Fâşneaţă, care se chinuieşte să bage-n curte o gâscă greoaie şi crăcănată, însoţită de vreo zece – doisprezece boboci dolofani şi gălăgioşi, ce ciuguliseră până atunci iarba măruntă de pe marginea şanţului. De pe o scară de lemn sprijinită de peretele casei, Mihai Fâşneaţă însuşi – care se străduia, pare-se, să regleze o antenă parabolică, fixată aproape de streaşină – ridică mâna în semn de salut.

– Las-o dracu’, c-o dereglezi mai rău, băi Mihaie! îi strigă Petre, cu aerul individului trecut prin astfel de păţanii. Mai bine cheamă-i p-ăia!... Îţi dau io număru’ de telefon, dacă vrei…

– Îi dau io de cap, n-ai grijă! răspunse Fâşneaţă hotărât să rezolve singur problema.

– Aia se reglează şi ea după azimut, mă… nu aşa… la ochiometru – nu se lăsă Clăpăugea.

– Am io „azimutu’” colo!... îl lămuri Mihai, indicând-o cu mâna pe fiică-sa, care stătea sprijinită cu spatele de tocul uşii întredeschise, urmărind alternativ, acţiunea tatălui său asupra antenei şi rezultatul produs de aceasta asupra imaginii de la televizor. Ia zii Florico, cum îi?...

– Treaba ta!... rosti Clăpăugea pentru sine, îndepărtându-se şi prinzând din zbor un „nu-i bine”, rostit de Florica drept răspuns la întrebarea tatălui său.

În ciuda şchiopătatului, drumul până la fântână şi-napoi îl parcurse destul de repede, de spaima că din cauza apei ar putea pierde ţuica. Îi veni să râdă. „E ca şi cum aş da ţuica, pe apă – îşi zise. Ce-ar mai râde păluga de Stemate, de i-aş spune!” Dându-şi seama că zâmbeşte aproape cu toată gura, mergând singur pe uliţă, îşi reprimă jenat surâsul ce-i împodobise, câteva clipe, fizionomia, privind totodată în stânga şi-n dreapta, de teamă să nu-l fi văzut cineva „râzând ca prostu’ în târg”.

De la distanţă-l zări pe Neculai, poştaşul, pedalând alene la bicicleta lui cea nouă şi roşie „ca fătăciunea de scroafă, abia scăpată de la vier” – cum o descrisese Păsărilă, în ziua când îl văzuse etalându-se prima dată cu ea prin sat. Nu-i acordă nicio importanţă. „Cine să-mi scrie mie!...” se întrebă retoric. De altfel, nici nu-l suportă pe individul ăsta sclifosit şi fals, care-şi alege cuvintele cu grijă şi se chinuieşte să încropească expresii alambicate, pe care probabil că nici el însuşi nu le înţelege, de la „înălţimea” celor opt clase primare pe care, cu chiu cu vai, a reuşit să le termine. Chiar regretă că respectivul îi iese în cale, tocmai acum când e aşa de grăbit. „Acum sigur o să se oprească să stea de vorbă cu mine şi-o să înceapă să-mi îndruge cine ştie ce tâmpenie, cu vorba lui întortocheată.”

Neculai se opri, contrar aşteptărilor lui Clăpăugea, chiar la poarta lui, fără să descalece, rămânând aşezat pe şaua bicicletei, cu-n picior sprijinit în pământ şi cu celălalt pe pedală. „Crede că poziţia asta-l face să pară important”, se gândi Petre Clăpăugea, sugrumând, din nou, cu brutalitate, un zâmbet care se încăpăţânase să-i răsară pe buze. „Dacă s-a oprit la poarta mea, înseamnă că are ceva pentru mine” emise el un raţionament logic. „Da’, nu putea tăntălău’ să vină până-n locu’ unde sunt io? Trebuie să m-aştepte la poartă, ca să-mi dea scrisoarea?... Mare nătărău!...”

– Pe mine m-aştepţi mă, Neculae? întrebă când ajunse la doi – trei paşi de poştaşul răscrăcănat pe bicicleta roşie.

– Sigur că pe mata, nea Petrică!... Ai corespondenţă, răspunse cel întrebat, cu emfaza-i caracteristică, în timp ce caută sârguincios printr-un teanc de plicuri, prins la jumătate cu-n elastic bleu.

– Ce am mă?... se prefăcu Petre că nu înţelege, lăsând găleata pe asfaltul crăpat şi prăfuit.

– O scrisorică, nea Petrică, o scrisorică!... se simţi poştaşul dator să traducă cele rostite anterior, fără a sesiza băşcălia cu care-l tratează interlocutorul său.

– Aşa zii, Neculae, tată!... Ca să-nţeleg şi io!... Auzi?... schimbă el brusc tonul, ca şi când şi-ar fi amintit brusc o întrebare ce-i stătea de multă vreme pe limbă. Unde-ai învăţat tu să vorbeşti aşa frumos?... Ca după carte, aş zice!... Ca după carte!...

– Ei!... Autodidact, nea Petrică!... Autodidact!...

– Auto… ce, mă?...

– Adică, am învăţat singur, răspunse Neculai scurt, înţelegând într-un târziu, că celălalt îşi bate joc de el. Ia de colea! mai spuse, pe un ton protocolar, întinzându-i scrisoarea şi dorind, în acelaşi timp, să-i transmită că discuţia s-a încheiat.

Petre Clăpăugea, care are motivele sale „întemeiate” ca discuţia să nu de prelungească, fu mulţumit că poştaşul sesizase  faptul că e „luat în căruţă” şi că el e cel care iniţiază încheierea acesteia. Privi cu o oarecare curiozitate plicul pe care i-l întinde slujbaşul de la Poşta Română, îl luă cu o mişcare reţinută, care trăda însă o uşoară nervozitate, şi-l studie pe ambele feţe, încercând să găsească vreun indiciu care să-l conducă spre aflarea expeditorului, înainte de a-l deschide.

– E de la bancă, îl informă Neculai, cu insolenţă.

– Ce bancă, mă???...

Clăpăugea recunoscuse, în urma examinării anterioare, plicul şi ştie acum că poştaşul are dreptate, iar faptul acesta-l enervează peste măsură. Tonul obraznic al aducătorului scrisorii îl irită şi mai tare, riscând ca toată supărarea pe bănci şi pe bancheri pe care-o acumulase Clăpăugea în ultima vreme, să se verse asupra acestuia.

– Io de unde să ştiu!... Matale ştii mai bine unde nu ţi-ai plătit rata, replică Neculai, la fel de tăios, într-un moment de proastă inspiraţie, pe care-l regretă imediat.

– Cine, mă, nu-şi plăteşte ratele?... Hai, mă?... şuieri printre dinţi Petre, făcând ameninţător un pas spre neinspiratul poştaş. Uite mă, ce fac io cu scrisoarea ta!... Uite!... Na!... rosteşte cu năduf, rupând în bucăţi mărunte scrisoarea ce abia-i fusese înmânată. Asta fac!... Na!... Asta fac!... Asta fac!... continuă să bodogănească, jucând în picioare bucăţile mici din scrisoare împrăştiate pe jos. Io nu-mi plătesc datoriile, hai?... Io, Petre Clăpăugea?... Măăă, mâncaţi-aş ficaţii tăi!... Unde eşti, mă?...

Abia când rosti ultima întrebare, observă Petre că vorbeşte singur, întrucât Neculai nu mai era.  Se-ntoarse şi-l văzu pedalând gospodăreşte în direcţia de unde venise el cu găleata cu apă. Atât de concentrat fusese pe ruptul scrisorii şi pe călcatul în picioare a resturilor ei, încât nici măcar nu-l observase când, simţind probabil furtuna din privirile sale, îşi pusese bicicleta în mişcare, dornic, cu siguranţă, să mărească cât mai repede distanţa dintre ei.

Se linişti însă brusc… la fel de brusc cum se enervase. Rămase privind prosteşte în urma poştaşului, care a ajuns deja în dreptul fântânii lui Tufan. Se simţi, o clipă, uşor jenat pentru ieşirea de adineauri… Dar şi starea asta de jenă-i trecu rapid… Îi veni să râdă, gândindu-se la modul caraghios în care poştaşul ştersese putina. „Ce papagal!...”, gândi el, apucând toarta găleţii şi pornind spre poarta primitoare a propriei gospodării, care-i prefigura o nouă şansă de acces către poteca ce duce spre fundul grădinii.

Bătrânul se-apropie cu paşi domoli de banca de lemn, a cărei culoare, cândva verde închis, e acum tot atât de incertă ca şi vechimea sa. Pendulă ziarul pe care-l ţinea în mână, într-un gest reflex, peste scândurele paralele, deşi acestea păreau şterse deja cu conştiinciozitate, de alte articole vestimentare, care se perindaseră cu certitudine, pe tot parcursul zilei, peste suprafaţa lor.

Se aşează cu mişcări lente, impuse de o prudenţă firească, la care-l obliga de ceva vreme, neîncrederea în mobilitatea tot mai scăzută a articulaţiilor sale octogenare.

Răsuflă uşurat când se văzu aşezat comod pe scândurile rigide ale băncii şi-l căută cu privirea pe Bobiţă, drăgălaşul lui cocher roşcat, care zburdă fericit, când pe asfaltul crăpat al aleii, când pe iarba tunsă scurt de pe marginea acesteia, ridicând delicat piciorul, ca pentru un salut ştrengăresc, în dreptul fiecărui copac ce-i iese-n cale. Fericirea animalului, scăpat pentru moment, de monotonia apartamentului, în care-şi petrece cea mai mare parte din existenţa sa, pare să fie prea puţin afectată de canicula care-i deranjează atât de tare pe oameni. Doar limba rozalie, de pe care picură ades stropi mărunţi de lichid incolor şi care parcă tinde să-i iasă toată din gură, pare să trădeze şi în ceea ce-l priveşte, existenţa unui oarecare disconfort.

Parcul pare amorţit, toropit, căzut în letargie. Puţinii oameni ce-l populează la acea oră, ocupă doar băncile cuprinse de umbră. Rar vezi pe câte cineva încumetându-se să patruleze pe aleile, al căror asfalt dogoreşte mai tare decât razele fierbinţi ce se prăvălesc din înaltul cerului.

Anghel îşi tamponează cu un şerveţel, fruntea, ochii şi ceafa, ştergându-şi transpiraţia ce, abia din clipa în care se aşezase comod la umbră, începuse să-i izvorască abundent prin toţi porii.

Când şi când, câte-o boare firavă de vânt, adie abia simţită printre crengile încremenite ale copacilor, legănând delicat frunzele pleoştite de arşiţa verii. Deşi plăpândă ca o respiraţie de copil care doarme liniştit la sânul protector al mamei, adierea poartă-n ea o răcoare miraculoasă ce face ca trupul să se înfioare o clipă ca de plăcerea sărutului candid de fecioară. Bătrânul o primeşte ca pe-o binecuvântare şi se bucură din plin de dezmierdarea ei plăcută, lăsând-o încântat să-i mângâie  faţa şi gâtul şi să-i clatine uşor, cele câteva şuviţe albe de păr scăpate neglijent  de sub pălăria subţire de pânză rară.

Gândurile i se-nvălmăşesc în minte necontrolat, ori având poate un control abisal. Acolo în parc, pe bancă – aceasta  sau alta, pe care-o găseşte liberă şi ferită de agresivitatea razelor solare – îşi petrecea două-trei ore în fiecare după-amiază, lăsându-şi gândurile să alerge nestingherite prin acei aproape optzeci de ani ai existenţei sale, răscolind în voie amintiri plăcute ori neplăcute, vesele sau triste.

Acasă, în liniştea deplină a apartamentului său, această incursiune prin propriu-i trecut, capătă forma unei confidenţe perpetue către Bobiţă, care, deşi nu se arată prea interesat de poveştile bătrânului, are marea calitate de a nu-l întrerupe niciodată şi nici nu cere lămuriri suplimentare.

Îl uimeşte claritatea cu care, de la o vreme, mintea sa îi dezvăluie amintiri demult uitate, ca şi când acestea s-ar fi petrecut recent. Acum însă, privind legănarea abia perceptibilă a frunzelor castanului bătrân de peste alee, îşi aminti, fără nicio logică, un monolog ciudat, ţinut în faţa căţelului cu doar o seară-n urmă. Aseară i se păruse o simplă pălăvrăgeală a lui, ca multe altele de până atunci, menită să-i mai îndulcească plictiseala. Acum însă vorbele pe care le rostise atunci, pe un ton glumeţ şi autoironic, îi induceau o stare ciudată… îi răsunau nefiresc în urechi… sinistru chiar… „Ştii, Bobiţă?... îi spusese el năstruşnicului cocher roşcat, strivind un zâmbet trist în colţul ridat al gurii. Se spune că muribunzii, înainte să-şi dea ultima suflare, retrăiesc cu claritate, toate momentele importante ale existenţei lor. Nu ştii? Păi, de unde să ştii tu, căţel bleg?”, iar „căţelul bleg”, stând întins pe-o parte, pe canapeaua maronie, decolorată de vreme, cu ochii închişi şi respirând sacadat, mai mişca spasmodic, la intervale neregulate de timp, dintr-un ciot de codiţă, ca semn că-l asculta cu toată atenţie. „Bătrâneţea, reluase el, dornic să-şi lămurească pe deplin interlocutorul canin, este tot o stare ca aceea pe care o trăiesc muribunzii, doar că e ceva mai lungă… uneori dureros de lungă… Iar acest gen de muribund   are timp să-şi proiecteze pe ecranul memoriei sale, filmul amănunţit al întregii lui existenţe şi, chiar să revadă de mai multe ori anumite scene, de care, dintr-un motiv necunoscut, se arată de-a dreptul obsedat subconştientul său.”  Bobiţă-l ascultase-n continuare la fel de atent, iar după respiraţia lui constantă, bătrânul înţelesese că acesta nu avea de făcut nici un comentariu la discursul său morbid. Ţinuse totuşi să-l liniştească, chiar dacă nu părea să fie nevoie, că el, „căţelul bleg” nu trebuie să-şi facă griji pentru că, în ceea ce-l priveşte, totul este aranjat, iar doamna Vetuţa, „…ştii tu, vecina de la etajul doi… cea care are întotdeauna câte-o bomboană pentru tine-n poşetă… va prelua imediat custodia… dac-o fi să se-ntâmple…”, încheiase el, cu o veselie nefirească, având în vedere subiectul „dezbătut”.

– Bobiţă, vino-aici! Vino-aici imediat, blegule! Ce Dumnezeu ai găsit acolo? se răţoi bătrânul, fără a se ridica de pe bancă, la căţelul ce se tăvălea încântat în iarba măruntă; proceda aşa, de regulă, când în locul respectiv descoperea ceva urât mirositor.

Animalul îşi întrerupse plăcutul ritual atunci când simţi supărarea stăpânului, se apropie spăşit de banca pe care stătea acesta, şi-şi abandonă spinarea păroasă unei scurte inspecţii olfactive, tactile şi vizuale. Din fericire, nici unul din aceste simţuri nu descoperi nimic în neregulă pe blana lui Bobiţă şi nici în aerul ce-l înconjura, aşa că bătrânul îl îndemnă să-şi continue zbenguiala, după ce-l mângâie afectuos pe cap.

– Să nu mai faci aşa! Da? îl îndemnă el cu mimată severitate, scuturându-şi în plan vertical degetul arătător, printr-un gest ce se vrea ameninţător, dar care nu reuşi să genereze decât o accelerare a ritmului pendulărilor ciotului de codiţă a animalului.

Întâmplarea asta îi aminti de o alta, oarecum din aceeaşi categorie, petrecută cu patru-cinci ani în urmă, pe vremea când trăia nevasta lui, Elvira… draga de Elvira!... Atunci însă bătrânul nu fusese la fel de vigilent ca acum. Îl plimbase pe Bobiţă, stătuse pe bancă şi citise ziarul, se gândise în voie la ale lui, aşa cum făcea de obicei, iar când se făcu vremea, porni spre casă, urmat îndeaproape de animalul docil, căruia nu-i prinde lesa decât atunci când apreciază că îl paşte vreun pericol. Pe drum nu i se păruse nimic în neregulă, dar, imediat ce intraseră în scara blocului, Anghel fusese izbit de un miros, nu foarte intens, dar îngrozitor de neplăcut… ceva ca de peşte împuţit. „De unde-o fi venind mirosul ăsta oribil?”, se întrebase el, negândindu-se nicio clipă că „sursa” urca scările împreună cu el, fâlfâindu-şi urechile, la fiecare treaptă pe care-o escalada. „Ce miroase aşa urât?”, întrebase şi Elvira, din uşa bucătăriei, după ce, şi stăpânul, şi căţelul, păşiseră pe holul de la intrare al apartamentului. „Nu ştiu, că’ pe toată scara, pute-ngrozitor!”, răspunsese el. „Iar acum pute şi-n casă! Închide repede uşa, că ne asfixiem aici!”, îl îndemnase femeia. Anghel închisese uşa cât putu de repede, dar mirosul persista la fel de intens. Imediat faţa Elvirei se destinsese într-un zâmbet larg: „De la tine vine, potaie!”, rostise ea fără patimă, după care se întoarse spre el, certându-l fără răutate: „Iar tu ce păzeşti, de nu-l vezi pe unde se tăvăleşte?”. Luase apoi căţelul în braţe şi fugise cu el în baie, bodogănind.

Totdeauna, de când îl părăsise, amintirea Elvirei îl întrista. Paradoxal însă pe el această tristeţe-l mângâia, îl alina şi-i încălzea sufletul. În aceste amintiri ale sale, o apostrofa adesea, cu blândeţe… cu delicateţe, numind-o „necredincioasa mea soţie”. „De ce-mi spui necredincioasă?”, îl întreba ea, în acele, mai lungi, ori mai scurte, dialoguri, pe care le purtau de trei ani încoace, de când aceasta se stinsese pe neaşteptate, în urma unui atac de cord într-o dimineaţă frumoasă de mai. „Pentru că m-ai părăsit!”, îi răspundea el, trist. „Oare nu nevestele necredincioase-şi părăsesc soţii? Oare nu o soţie necredincioasă încalcă jurământul făcut soţului ei în ziua cununiei, de a-i fi pentru totdeauna alături, la bine şi la greu?…”.  Ea se justifică întotdeauna în acelaşi mod şi cu-aceeaşi figură candidă şi zâmbitoare: „<<…până când moartea ne va despărţi>>, atât ţinea angajamentul, Anghele!”. Apoi el încheie, invariabil, acest gen de discuţie cu un soi de resemnare demnă: „Da, Elviră!… Dar moartea desparte numai temporar… atunci când uneşte însă, o face pentru veşnicie!”

– Uite cine vine, Bobiţă! rosteşte bătrânul, întrerupt pe nepusă masă, de apariţia Lorenei – o fosta elevă a bătrânului de pe vremea când acesta preda încă matematica la liceul B.P Haşdeu, din localitate –, pentru care cocherul nutrea sentimente atracţie făţişă.

Căţelul îl privi cam nedumerit la început, apoi întoarse privirea în direcţia indicată de braţul bătrânului şi, zărind-o pe femeie, care împingea agale căruciorul cu bebeluşul ei de numai câteva luni, o rupse la fugă în direcţia acesteia, cu urechile fluturându-i haotic, prin aerul încins de arşiţa verii. Tânăra mămică îl întâmpină cu simpatie, abandonându-şi pentru câteva clipe căruciorul la marginea aleii. Îl mângâie delicat pe creştet, îl alintă din cuvinte şi-şi lăsă „sărutată” mâna, prin atingerile repetate şi umede ale limbii canine dezlănţuite. Toate acestea făceau parte din ritualul întâlnirilor lor zilnice, care nu durau însă mult, aşa cum probabil şi-ar fi dorit Bobiţă, întrucât mogâldeaţa din cărucior nu dormea bine decât dacă se afla în mişcare.

După ce sfârşiră transmiterea dovezilor reciproce de simpatie, care, ca de obicei, nu ţinură prea mult, din cauza temerii femeii că s-ar putea trezi copilul, acesta îşi reluă căruciorul şi-şi reîncepu deplasarea, însoţită de ţopăitul zburdalnic al căţelului, care încă mai spera într-o posibilă reluare a plăcutei desfătări de mai înainte.

Îl salută politicoasă pe bătrân, când ajunse în dreptul său, schimbară câteva replici de convenienţă – replici stereotipe, aproape aceleaşi în fiecare zi –, apoi se îndepărtă uşor, legănându-şi şoldurile plinuţe, în ritmul cadenţat pe care-l stabilea zgomotul înfundat al tocurilor sale, pe asfaltul înmuiat de căldură.

Priveşte îngândurat în urma femeii şi nu unduirea felină a trupului tânăr este ceea ce-i zgândăreşte sufletul, ci alunecarea uşoară a căruciorului, pe asfaltul cenuşiu. El n-a împins niciodată un cărucior de copil… N-a ţinut în braţe, decât arare ori şi pentru foarte scurt timp, vreo mogâldeaţă cu ochii mari şi obrajii bucălaţi. Întotdeauna a fost vorba de copiii altora – rude, ori prieteni – pe care, de cum îi atingea, se şi vedea nevoit să-i înapoieze părinţilor, întrucât, probabil din cauza stângăciei lui, aceştia începeau să plângă nestăvilit… Asta nu pentru că nu i-ar fi plăcut copii, ci pentru că, efectiv nu ştia cum să se poarte cu un bebeluş, iar acesta, probabil că instinctiv simţea acest lucru şi se pornea pe plâns. Numai Dumnezeu ştie cât îşi doriseră, el şi Elvira, să aibă un copil, în tinereţe şi, tot la fel, cât suspinaseră, mai la bătrâneţe, văzând bătrâni de vârsta lor, plimbându-şi nepoţii, prin parc sau prin oraş. Din nefericire însă Elvira aflase, la câţiva ani de la căsătorie, că nu poate rămâne însărcinată şi, chiar dacă o bună bucată de vreme au suferit amândoi enorm, cu timpul s-au obişnuit cu ideea, dar părerea de rău nu s-a stins niciodată.

De undeva, dinspre bulevardul Averescu, sunetul modulat al unei sirene de ambulanţă se aude cu claritate, speriind pentru câteva clipe liniştea moleşită a parcului. Se îndreaptă, cu siguranţă, spre secţia de urgenţe a Spitalului Judeţean. Zgomotul acesta ca un ondulaţie sonoră repetată, i-a creat dintotdeauna o uşoară stare de indispoziţie, pentru alungarea căreia trebuie să facă, de fiecare dată, un oarecare efort de voinţă. N-avea practic niciun motiv personal, pentru care să-l întristeze sirena ambulanţei, întrucât, de când se ştia, nici el şi niciunul din cei apropiaţi lui, nu se aflaseră în situaţii care să reclame apelarea la serviciile acesteia. Starea aceea neplăcută îi venea din sentimentul că acel vehicul aflat în mişcare şi care emitea semnalul respectiv, ascundea în interiorul său o suferinţă umană certă, o viaţă aflată într-un pericol iminent, a cărei salvare depindea indiscutabil de hazard, dar şi de sunetul acela.

„Poate că viaţa omului e precum parcul acesta”, încearcă să-şi îndrepte bătrânul gândurile în altă direcţie, pentru a-şi şterge din minte tema anterioară. Nu e un filosof, în modul lui de gândire… sau poate că n-a fost până de curând… Cert este că acum îi vine să filosofeze… Poate l-a schimbat vârsta… „De ce nu? Puţină filozofie nu strică!” îşi spune el, dând frâu liber minţii să construiască o teorie care lui i se pare interesantă… sau, poate aberantă… O teorie, potrivit căreia, ne naştem la poarta unui parc necunoscut şi pornim întotdeauna pe aleea principală, pe care cei mai mulţi o urmează conştiincioşi, până acolo unde aceasta începe să se ramifice. Sunt, e-adevărat şi unii care nu respectă regulile, calcă iarba, rup florile, se-afundă printre copaci, sar gardul şi părăsesc parcul mai devreme. Cei mai mulţi însă ţin aleea aceea plină de oameni. O mare parte dintre aceştia trec pe lângă noi fără să-i observăm, fără să-i atingem şi fără măcar să-i învrednicim c-o privire. De alţii însă ne ciocnim, întrăm în vorbă cu ei, mergem umăr la umăr o bucată de vreme. Când ajungem la punctul în care aleea principală se ramifică, suntem nevoiţi să ne alegem o direcţie de înaintare, întrucât cale de întoarcere nu exist. Uneori alegem bine, alte ori alegem prost, iar în unele cazuri, se întâmplă să aleagă alţii pentru noi. Ajungem la alte şi la alte ramificaţii, la care, la fel, funcţie de inspiraţie, proiecte şi destin, suntem nevoiţi să facem o nouă alegere. Nu întotdeauna aceasta duce spre finalul proiectat, spre obiectivul urmărit cu speranţă şi încredere. Uneori ne trezim bâjbâind pe câte-o alee îngustă, ori pe vreo potecă obscură, sau o apucăm direct printre copaci, în căutarea unei fâşii de asfalt, care să ne dea certitudinea că vom ajunge undeva. Şi, tot aşa, până când, în final ne trezim pe ultima alee… acea alee care, inevitabil, ne scoate definitiv din parc...

Pe măsură ce timpul trece, iar soarele coboară mai vertiginos spre asfinţit, tinzând să se ascundă şugubăţ, printre coroanele adormite ale copacilor, bătrânul observă cum parcul devine, văzând cu ochii, din ce în ce mai populat, astfel încât, spre amurg, are impresia că toată populaţia oraşului s-a mutat aici. Liniştea ce domnea mai devreme în această oază de verdeaţă, i se pare că n-ar fi existat niciodată, sau, pur şi simplu, o percepe ca pe ceva îndepărtat, ca pe-o amintire din alte vremuri. Interesant i se pare însă că această zarvă, care creşte, pe măsură ce arşiţa amiezii se topeşte în răcoarea plăcută a înserării, nu-l deranjează, ci îl încântă la fel ca şi amorţeala tăcută de acum două ore. Îi face plăcere să audă glasurile piţigăiate, râsetele zglobii, ori plânsete râzgâiate ale copiilor, dar şi muştruluielile unui tătic supărat pe-un băieţel fluşturatic, ori hohotele unei mămici, încântate de cine ştie ce ghiduşie a progeniturii sale. O minge de cauciuc care loveşte asfaltul, un balon care se sparge, huruitul unei trotinete, ce trece în goană, muzica ce răzbate de la terasa de pe insuliţa din mijlocul heleşteului… toate  astea el le-aude, le ascultă, le caută chiar, cu urechea mereu la pândă. Are nevoie de gălăgia asta, aşa cum îi era mai devreme necesară liniştea aceea aproape totală. Are nevoie acută de ambele stări, aşa… ca şi când mintea sa ar dori să stabilească un echilibru… să se supună unei fireşti şi unanim recunoscute, legi a compensaţiei.

Într-un târziu, înainte însă ca înserarea să cuprindă ca-ntr-o îmbrăţişare, parcul, cu oraşul lui cu tot, bătrânul şi căţelul, în mersul lor domol, părăsesc aleea, atât de umbrită acum, încât pare de-a dreptul întunecoasă şi se-ndreaptă agale spre oceanul de tristeţe şi singurătate, ce-i aşteaptă acasă.

A fost odată... Aşa începe orice poveste şi aşa ar trebui să înceapă şi aceasta. Eu o să trec totuşi peste o parte din arhicunoscuta şi oarecum stupida introducere... Se ştie că „dacă n-ar fi fost, nu s-ar povesti”, nu-i aşa?...

E vorba, în povestea pe care vreau s-o spun, despre o TARĂ... O ţară care, zice-se, s-ar afla undeva... peste nişte munţi... sau între nişte munţi... ori împrejurul unor munţi... sau, cine ştie?... poate toate cele trei variante la un loc... Oricum, amănuntul este lipsit de importanţă...

În ţara respectivă se zice că dintotdeauna, sau mai precis, de când istoria începuse a „ţine minte”, toate lucrurile se făceau invers decât ar fi fost normal să se facă. Spre exemplu, hoţii erau ţinuţi la loc de cinste şi chiar invidiaţi. Cuvântul „hoţule!”, rostit cu un zâmbet larg, plin de mândrie şi bucuria speranţei, era chiar unul de alint, cu care părinţii îşi drăgăleau copii, atunci când aceştia din urmă făceau câte-o boroboaţă. Şi minciuna avea acolo rang de virtute, iar adevărul constituia, de regulă, un aspect deranjant, stânjenitor şi care era recomnadat să nu fie zgândărit. Nu mai vorbesc de trădare şi de trădători!... Doamne, cu câtă delicateţe... cu câtă linişte interioară şi seninătate, se practica trădarea în acel loc binecuvântat de Dumnezeu!!!

Mai grav era faptul că aceste „calităţi” despre care tocmai făcui vorbire, se întâlneau cu precădere la cei ajunşi să conducă destinele celor mulţi, adică atât la cei aflaţi în capul statului, cât şi la cârmuitorii locali. Acest fapt, zice-se, că ar fi fost chiar voia Atotputernicului care, confor unei legende autohtone, la facerea lumii, pe când împrăştia pe Pământ toate bogăţiile solului şi ale subsolului, scăpase, din greşeală... sau nu!... peste teritoriul tării respective, cele mai multe dintre acestea. Sfântul Petru, care-l însoţea în calitate de sfetnic credincios, dar, probabil şi din raţiuni contabiliceşti, exclamase speriat: „Doamne, ce făcuşi? Le-ai dat ăstora toate bogăţiile din lume, de-or să ajungă să stăpânească planeta!” Dumnezeu însă îi răspunsese calm: „Stai liniştit, Petre!... O să le dau, în schimb, nişte conducători, de n-or să le folosească la nimic...” N-avem de unde şti, fireşte, dacă legenda aceasta are la bază, sau nu, vreun sâmbure de adevăr, sau este pură ficţiune, însă un fapt este cert şi anume acela că cetăţenii acelei ţări, atunci când mergeau la vot, alegeau întotdeauna candidatul pe care puneau ştampila, având grijă să respecte cu sfinţenie presupusa hotărâre divină, mai sus enunţată.

Existaseră, încă din cele mai vechi timpuri şi continuau să se nască printre cetăţenii ţării despre care vorbim şi unii loviţi de-un optimism deşănţat, care credeau şi îşi puneau toată speranţa, într-o predicţie veche de mii de ani, ce spunea că situaţia se va schimba şi pe acele meleaguri, atunci când puricii, potcoviţi cu nouăzeci şi nouă de ocale de fier, vor sări până în înaltul cerului. Din acest motiv, pe parcursul întregii lor istorii naţionale existaseră o mulţime de indivizi, ce-şi trăiseră vieţile scrutând cerul cu privirea, cu credinţa că vor zări într-o bună zi, micile insecte proiectându-se delicat spre înalturi, zdrăngănindu-şi la multiplele lor picioruşe, imensele potcoave metalice.

Timpul însă trecea, istoria se scria filă cu filă, iar vieţile locuitorilor se derulau, zi după zi, an după an, veac după veac, sub semnul perpetuu al aceloraşi valori răsturnate. Dar, cum toate pe lumea asta au un început, ajung, la un moment dat şi la un final, aşa că, iată, şi-n ţara cu pricina, s-a întâmplat într-o bună zi ceva ce avea să schimbe totul din temelii. Schimbarea s-a produs, bineînţeles, dintr-o eroare... Da, da! Dintr-o nedorită, dar până la urmă benefică, eroare!...

Iată cum s-au întâmplat lucrurile. Într-o iarnă, după un scrutin electoral – fireşte, fraudat – un parlamentar nou ales, a venit cu o propunere , care a făcut să le sticlească ochii celor mai mulţi dintre colegii săi din înaltul for legislativ. Respectivul a lansat în Parlament o iniţiativă cât se poate de raţională pentru modul de gândire împământenit pe acel tărâm, el dorind, nici mai mult, nici mai puţin, decât dezincriminarea „valorilor” real apreciate de popor, respectiv, furtul, înşelătoria, falsul, evaziunea, trădarea, minciuna etc. şi scoaterea lor de sub incidenţa Codului penal. În acelaşi timp, a propus incriminarea celor mai hulite şi stânjenitoare dintre „defectele” umane şi anume, cinstea, corectitudinea şi onestitatea.

Au existat, cum era de aştepra şi unele obiecţii. Un distins parlamentar, dintr-un colegiu din nordul ţării, şi-a exprimat, într-o retorică impecabilă, legitima-i îngrijorare.

– Stimaţi colegi! a urlat el, de la înalta tribună. Propunerea este bună, nimic de zis, a continuat cu aplomb. Nu pot însă să nu mă întreb, cam ce-o să fie, atunci când toată populaţia scumpei noastre ţărişoare, va avea liber să înfăptuiască tot ceea ce azi doar admiră la n... Doamne apără şi păzeşte!... era să zic „la noi”... ceea ce azi doar admiră la alţii.

Ilustrul iniţiator al propunerii, care se pare că avea replică la toate, a spulberat printr-un discurs magistral, orice urmă de neîncredere.

– Doamnelor şi domnilor! A tunat el din spatele pupitrului. Vă înţeleg neîncrederea, dar nu v-o aprob. Vă asigur că am studiat bine problema, iar concluzia la care am ajuns este că situaţia nu se va schimba sub nici o formă... Iată de ce!... Odată cu adoptarea noii legi, faptele încriminate azi, vor deveni profesii legale. Vom crea chiar instituţii de formare profesională, axate pe pregătirea personalului în noile domenii de activitate, întrucât şi aici, ca în orice meserie, oamenii vor avea nevoie de documente care să le ateste competenţele profesionale. Vă daţi seama că, aşa cum se întâmplă în orice zonă profesională profitabilă, vor putea să se califice toţi doritorii, dar nu vor putea profesa decât aceia care au într-adevăr înclinaţii spre acel gen de muncă, cu atât mai mult cu cât eu estimez că aici concurenţa va fi devastatoare. Prin urmare, credeţi c-o să supravieţuiască pe piaţa muncii un agiamiu, care o să vrea, spre exemplu, să fure – nu contează că de la stat, ori de la privat!... că din buzunare, ori cu acte-n regulă!... – dacă  n-are anumite calităţi native, pe care nu vreu să le mai enumăr eu aici? Nu! Fireşte că nu!... E ca şi când ar vrea să profeseze chirurgia, un bolnav de Parkinson. În concluzie, doamnelor şi domnilor! Pot să vă garantez că după legalizare, aceste îndeletniciri devenite meserii, vor fi desfăşurate tot de cei care le practică astăzi. Mai mult, practicanţii noilor profesii vor avea cu siguranţă grijă să se asocieze în diverse organizaţii cu caracter profesional, în care să nu permită acesul oricărui neavenit, căruia i s-a năzărit... să zicem... să practice înşelăciunea... ori evaziunea...

Răspunsul parlamentarului a fost, pare-se, mulţumitor, deoarece sfârşitul său s-a pierdut în ropotele de aplauze ale distinsului auditoriu.

Un deputat din Capitală,  a vrut să ştie, care crede iniţiatorul legii că va fi soarta bugetului de stat, după ce evaziunea fiscală va deveni legală.

– N-o să fie nicio problemă, stimate coleg! Odată devenită legală, o vom putea impozita, aducând astfel bani suplimentari la bugetul statului. Mai mult, având în vedere estimările, care semnaleză profitabilităţi deosebite în acest domeniu, voi propune chiar  Guvernului să acorde unele stimulente  importante pentru încurajarea acesteia.

Ultima întrebare  a venit de la un senator timid şi pipernicit, pe care prea puţini îl cunoşteau. Stătea, de regulă izolat, într-o margine de sală, iar la discuţii nu prea avea loc să se bage, dar când o făcea totuşi, stârnea ilaritatea întregii săli cu subiectele puerile pe care le aborda.

– Îmi cer iertare!... a început el. Am şi eu o mică nelămurire... Aş vrea să ştiu ce se va întâmpla cu cei care vor comite faptele nou încriminate? Adică cu cei care nu vor putea renunţa la a fi cinstiţi... oneşti... chiar dacă vor vrea... Eu zic că n-au nici o vină că s-au născut aşa... mai blegi... fraieri... mă rog... cum i-o crede lumea...

A fost nevoit să se oprească şi să aştepte răspunsul la cât reuşise să rostească din întrebarea sa, întrucât hohotele de râs ale colegilor săi, îi acopereau deja cuvintele.

– Vă gândiţi, cu siguranţă, dragul meu coleg, că se vor umple puşcăriile cu aceşti oameni, nu-i aşa? şi-a început răspunsul cu o întrebare, iniţiatorul proiectului, zâmbind superior, mândru de perspicacitatea de a fi intuit şi ceea ce nu apucase să rostească parlamentarul. Ei bine, nici din acest punct de vedere nu trebuie să ne facem griji!... Ştim cu toţii cât este de greu pentru cineva să dovedească despre sine, la noi în ţară, că e cinstit, corect sau onest... Vă imaginaţi cât de dificil ar fi pentru un procuror să facă dovada existenţei acestor delicte, la o altă persoană... Nici chiar flagrantul, în opinia mea, nu cred c-ar da rezultate, într-o astfel de speţă...

Odată spulberată şi ultima obiecţie şi având în vedere că dezbaterea durase „zi de vară, până-n seară”, iar câţva dintre parlamentarii noştrii (puţin peste jumătate, din cei prezenţi, fireşte...) „moţăiau” profund, s-a trecut la vot şi, cu o majoritate covârşitoare, inedita iniţiativă legislativă, a fost adoptată. A venit apoi şi ziua publicării legii în Monitorul Oficial, zi din care aceasta începea să producă efecte. Timpul însă trecea şi părea că nu se întâmplă nimic. Scepticii – puţini la număr, e adevărat – care crezuseră că va avea efecte devastatoare asupra vieţii economico-sociale, începeau deja să se îndoiască de previziunea lor.

  Abia după vreo lună au început să apară primele semne... Mai întâi la Ministerul Finanţelor unde, când experţii au tras linie şi au făcut socotelile, au constatat că încasările la buget pe ultimele treizeci de zile se dublaseră, faţă de luna anterioară. Ministrul s-a supărat teribil pe subalternii săi şi, sauspectându-i de superficialitate, i-a făcut cum i-a venit la gură, apoi i-a expediat să refacă calculele şi, până seara să-i prezinte rezultatele corecte.

Tot cam în acelaşi timp, situaţia s-a tensionat şi la Ministerul Justiţiei. Aici ministrul a ameninţat că va da afară toţi secretarii de stat, dacă în douăzeci şi patru de ore nu avea să primească o situaţie conformă cu realitatea privind activitatea din justiţie, pentru luna ce abia se încheiase. Se considera, pe bună dreptate, dezinformat, chiar sabotat din interior.

– Cum e posibil, a zbierat el plin de indignare, ca la nivelul întregii ţări, într-o lună întreagă, să se afle pe rol doar douăsprezece procese, mari şi late şi acelea pentru nişte fapte mărunte, săvârşite din culpă???... Douăzeci şi patru de ore!... urlase el, încheind. Atât aveţi!...

Cea mai tragică situaţie însă s-a petrecut la Ministerul Mincii, unde ministrul stătea cu demisia pe masă şi ezita resemnat, între a o înmâna imediat prim-ministrului, sau a mai aştepta până a doua zi dimineaţă.

„Se pare că funcţia asta nu-i de mine” se gândea bietul om derutat. „Am eşuat lamentabil. Pe bună dreptate, n-am ce căuta aici. Ce fel de ministru al muncii sunt eu, dacă nu reuşesc să controlez şi să impun respectarea legii, în acest sector atât de sensibil!?... Cum e posibil ca toţi angajaţii din ţară să se situeze în afara legii şi să lucreze cu contract de muncă!?... Cum se poate ca toţi agenţii economici să reţină şi să vireze integral şi ilegal, fireşte, contribuţiile de asigurări sociale pentru toţi angajaţii!?... Unde vom ajunge, Doamne?!...” se lamenta el.

Aşa cum era de aşteptat, o asemenea stare de fapt nu putea trece multă vreme neobservată de premier, astfel că a două zi, chiar de la prima oră, acesta şi-a convocat toţi miniştrii de urgenţă, într-o şedinţă de guvern extraordinară. După ce i-a îndemnat la calm şi luciditate, întrucât o stare de panică generalizată, nu putea, sub nici o formă, să conducă la adoptarea unor măsuri echilibrate, a cerut fiecăruia să prezinte cât mai succint, dar la obiect, situaţia din ministerul pe care-l coordona. După ce a ascultat raportul fiecăruia, neînţelegând nici el mare lucru din ceea ce se întâmpla şi considerând că are nevoie de mai multe informaţii, a amânat pentru moment luarea vreunei decizii şi a hotărât să trimită pe tren Corpul de Control aflat la dispoziţia sa, urmând ca la capătul a două săptămâni de investigaţii, acesta să-şi  prezinte raportul cu constatările făcute. Pentru o şi mai corectă cunoaştere a straniei realităţi cu care se confrunta biata ţărişoară, a solicitat chiar sprijinul serviciilor secrete.

După ce s-au scurs cele două săptămâni, în care structura guvernamentală de control îşi împletise competenţele şi eforturile cu cele ale serviciilor speciale de informaţii, pe masa prim-ministrului au ajuns rapoartele detaliate cu rezultatele verificărilor. Din studiul atent al acestora, şeful Guvernului a desprins cu claritate concluzia năucitoare că toţi aceea care, înainte de apariţia noilor reglementări, se situaseră în afara legii, nu suportaseră starea înjositoare şi plictisitoare în care se treziseră aruncaţi peste noapte, respectiv de a trăi conform perceptelor legale, şi optaseră pentru una din următoarele două variante: cam jumătate dintre ei părăsiseră scârbiţi teritoriul ţării, cu regretul şi convingerea sincere că „...aici, nici măcar o infracţiune cinstită nu mai poate fi comisă...”, strămutăndu-se de urgentă pe alte meridiane, unde punerea în practică a talentelor lor, se face în continuare, cu generare de adrenalină; cealaltă jumătate aproximativă rămăsese pe loc să sfideze legea, chiar dacă cei ce-o compuneau se simţeau  condamnaţi să se ţină doar de mici găinării, cum ar fi cinstea, corectitudinea, onestitatea etc.

Rapoartele, bine documentate şi minuţios întocmite, conţineau şi explicaţii concrete, legate de unele situaţii care dăduseră şi dădeau, în continuare, bătaie de cap guvernării. Astfel, ele desluşeau situaţia care-l adusese în pragul disperării şi la un pas de demisie, pe ministrul mincii, acesta aflând că motivul pentru care toţi angajaţii aveau acum contract de muncă şi pentru toţi se plăteau contribuţiile de asigurări sociale cu regularitate, era acela că angajatorii care folosiseră munca la negru sub vechea legislaţie, acum optaseră pentru a se situa tot în afara legii, încheind contracte de muncă tuturor angajaţilor. În ceea ce-i priveşte pe aceia care şi înainte folosiseră angajaţii cu forme legale, ei păstraseră această stare de fapt, lăsându-şi astfel o portiţă de scăpare în cazul în care vor fi vreodată  suspectaţi de corectitudine.

Şi ministrul de finanţe s-a lămurit repede de ce i se dublase bugetul, înţelegând, din exeplele ce se dădeau, că, spre exemplu, toţi aceia care până de curând practicaseră evaziunea fiscală, îşi plăteau acum pe ascuns dările către stat, folosindu-se de tot felul de tertipuri, care mai de care mai ingenioase, cum ar fi utilizarea unor firme fantomă care, deşi nu aveu nici un profit, virau la către bugetul statului sume colosale cu titlu de taxe şi impozite.

Ministrul de interne şi cel al justiţiei s-au aflat într-o stare ceva mai specială. Ei au ascultat rapoartele şi nu ştiau dacă să se bucure de faptul că scăderea drastică a infracţionalităţii urma să le creeze o misiune comodă în cadrul Guvernului, sau să se teamă că ministerele lor, lipsite fiind de obiectul muncii, vor putea fi desfiinţate.

Cel mai fericit dintre  toţi însă a fost ministrul industriilor, care constatase la finele lunii anterioare o dezvoltare fără precedent a industriei metalurgice, iar raportul i-a oferit şi explicaţia îmbucurătoarei situaţii. Aceasta consta în cererea fără precedent de potcoave... Nu potcoave pentru cai morţi, cum aţi fi tentaţi să credeţi, ci potcoave pentru purici. Aceştia – adică puricii, care nu erau puţini pe acele meleaguri – începuseră a comanda în ultimul timp, porcoave imense – nici unul, spunea raportul, nu comandase mai puţin de nouăzeci şi nouă de ocale – pe care şi le agăţau de picioare, întrecându-se astfel frenetic, în executarea de salturi spectaculoase spre tăriile cerului.

Iar eu încălecai pe-o şa... Nu! Nu mai merge sfârşitul ăsta arhaic... Povestea mea e una modernă, deci are nevoie de un final modern... Ceva de genul: „Iar eu plecai c-o limuzină...”, sau „Iar eu mă urcai într-un bolid...” Mă rog!... SFÂRŞIT!

                                                                                               12.07.2012

– Gata, măi Mariane! Opreşte dracu’ măgăoaia şi hai să mâncăm, că-mi scapără ochii-n cap de foame! îi urlă în ureche Mitiţă – buldozerist, ca şi el – cocoţat cu picioarele pe scara utilajului, susţinându-se cu braţul drept trecut prin fereastra deschisă a acestuia.

– Ho, mă! Ce ţipi aşa?! Dă-te jos, c-acuş îs gata! îi răspunse Marian, fără a-şi desprinde privirea de pe suprafaţa de pământ din faţa lamei buldozerului.

– Hai, că altfel mâncăm fără tine! mai strigă Mitiţă, sărind în lateral de pe scara utilajului, apoi Marian îl zări cu coada ochiului îndepărtându-se în pas alergător.

Opri motorul şi privi către locul spre care se îndrepta colegul său. În stânga, pe iarbă, la marginea fâşiei curăţate de vegetaţie şi acoperită parţial cu pietriş, care avea să devină în curând o importantă autostradă, îi zări pe Petrică Chioru – un tractorist saşiu din Lunca¹ – şi pe nea Marin Târgoveţu – un şofer de autobasculantă din Clondiru² –  care improvizaseră deja „masa de campanie”, pe o roată de rezervă, peste care aşezaseră o placă pătrată de OSB³.

– Ce vii mă cu mâna-n gură! îl auzi Marian pe nea Marin strigându-i lui Mitiţă. Ai adus faţa de masă?

Nea Marin era un bărbat solid, de vreo cincizeci de ani – adică cu vreo douăzeci de ani mai în vârstă decât ei trei, care se „învârteau” cu toţii în jurul a treizeci – de care se lipiseră încă din primele zile ale activităţii lor pe şantier, iar apropierea se produsese de la sine, fără ca vreunul din ei să-şi fi dorit în mod expres acest lucru.

Marian se uită mai mult din reflex, în stânga şi-n dreapta şi constată că era printre ultimii care întraseră în pauza de masă. În ambele părţi, pe marginea fâşiei în lucru, pe grupuri constituite după afinităţi, colegii lui serveau deja prânzul. Doar la vreo sută de metri în spate, către punctul iniţial, printre alte zeci de utilaje oprite, mai zări deplasându-se cupa unui excavator, care îşi efectua ultimele mişcări, întrucât după doar câteva clipe se opri şi acesta.

Ajunse lângă masa improvizată, cam în acelaşi timp cu Mitiţă, care se înapoie, tot în pas alergător, fluturând faţa de masă – în fapt, o bucată pătrată de folie din plastic –  pentru care fusese, mai în glumă, mai în serios, apostrofat de prietenul lor mai vârstnic. Depuse sacoşa cu mâncarea lângă masa improvizată, apoi, după ce-şi spălă mâinile alături de ceilalţi, turnându-şi reciproc, pe rând, apă dintr-un bidon verde de plastic, purceseră cu toţii la a-şi etala, pe suprafaţa de OSB acoperită cu folia lui Mitiţă, merindele aduse de acasă. Curând aceasta se umplu cu felii de pâine, salam, brânză, ceapă, roşii, castraveţi şi alte asemenea.

– Staţi aşa! Nu mănâncă nimeni! rosti cu voce ridicată nea Marin, parodiind un mod de exprimare autoritar cazon, în timp ce scoate din buzunarul pantalonilor de salopetă, decoloraţi de purtarea îndelungată, o sticlă de 250 de mililitri plină cu un lichid gălbui. Uite ce-are tata pentru voi! Io nu pot să beau, că ies pă şosea, da’ la voi merge... Hai, poştiţi-o⁴ repede, pân’ n-apare, ştiţi voi cine!... continuă el, pasându-i recipientul lui Marian, a cărui mână se întinse prima.

– Asta-i licoare de Clondiru, fraţilor! exclamă încântat Marian, în timp ce deşurubează dopul din plastic al sticlei, iar privirea-i scrutează prevăzătoare, zona de unde-ar putea să vină pericolul.

Pericolul este, în cazul de faţă întruchipat de însuşi Jean Pericol – cum îl porecliseră ei pe inginerul Vişan – şeful tronsonului de drum la care lucrează şi care e perceput printre muncitori, drept un tip ranchiunos, chiţibuşar şi neiertător, care părea că vânează greşeli, pentru a-şi satisface plăcerea de a sancţiona. Nea Marin era însă singurul care, atunci când vorbea despre el, nu-i utiliza, nici porecla, nici numele, ci, cel mai adesea, expresii de genul: ştiţi voi cine... sau ştiţi voi care...

Sticla circulă cu repeziciune, de la unul la altul, pe sinuosul traseu mână-gură-mână-gură, golindu-se cât ai clipi, după care toţi patru începură să mănânce în linişte, servindu-se fiecare din tot ce se afla pe masă, fără a ţine seama de apartenenţa produselor pe care le introduceau în gură.

Din când în când, printre înghiţituri şi molfăituri, mai răzbătea câte-o întrebare scurtă, câte-un răspuns monosilabic, vreo constatare, ori confirmare, sau infirmare.

– Ei! Mulţumesc, Doamne! îşi încheie, în mod evlavios nea Marin prânzul, bătând cu mâna dreaptă o cruce mare, ortodoxă. Strângeţi voi masa băieţi, continuă el, pentru că eu trebuie să plec... altfel nu-mi fac cursele pân’ diseară şi-mi taie din bani nemernicu’ ăsta... ştiţi voi care!...

– Nicio grijă, nea Marine! Du-te şi fă-ţi cursa, că ne ocupăm noi! îl asigură Petrică înţelegător, cu-n ochi la el şi altul scrutând tăriile cerului.

– Da’ oricât de tare m-aş grăbi, nu pot să plec fără să vă spun bancul pe care l-am auzit aseară-n maxi-taxi. Acuma şi cu-n minut în sus, în jos... tot una-mi este, se răzgândi şoferul, pentru care tentaţia de a spune bancul fu, pare-se, mai puternică decât teama că n-o să-şi poată face norma.

– Ia s-auzim! strigă entuziasmat Mitiţă.

– Bine! Da’ o să-l scurtez rău de tot, că mă grăbesc, îi avertiză el. Iată! Cică o femeie de serviciu... Nicio legătură cu nevastă-ta, Mariane! ţinu să precizeze, cu sinceritate, adresându-se celui numit, realizând în ultima clipă că soţia acestuia – Marieta – era femeie de serviciu la primărie.

– Hai bre, zii! Ce dracu’, mă ştii pă mine ăla supărăcios? îi alungă Marian temerea, nerăbdător s-audă bancul.

– Bun! Deci... cum spuneam... o femeie de serviciu, care fusese violată de curând, aflându-se la Poliţie pentru a da o declaraţie în legătură cu ceea ce i se întâmplase, povesteşte poliţistului cum, în timp ce spăla un coridor lung şi ajunsese cam pe la jumătatea acestuia, s-a trezit faţă în faţă cu violatorul. „Bine, dar de ce n-ai fugit?” a întrebat-o nedumerit poliţistul. „Păi, unde era să fug, domnu’ plutonier? În stânga era perete, în dreapta tot perete, iar în spate... abia spălasem...”

Sfârşitul bancului, deşi spus cam telegrafic, declanşă instantaneu hohotele de râs ale auditoriului. Marian râde mai tare decât toţi... Râde chiar şi cel care-l spusese, contaminat de veselia pe care a creat-o.

– Tare!!! exclamă Marian, când reuşi, în sfârşit, să-şi potolească râsul.

– Gata, fraţilor! Am plecat! le strigă nea Marin, întorcându-se pe călcâie şi pornind cu pas viu, hotărât, spre autobasculanta oprită pe marginea drumului în lucru, la vreo treizeci de metri de locul în care prânziseră.

După ce participă, alături de ceilalţi doi la strângerea mesei improvizate şi fumă o ţigară, tot în compania acestora, Marian îşi reluă activitatea. Excavatorul începu să se mişte... când înainte... când înapoi... când descriind anumite curbe, unele mai ample, altele mai strânse... când deplasându-se pe traiectorii rectilinii... toate aceste însă pe fondul sonor al zgomotului asurzitor produs de motorul Diesel al utilajului, zgomot care pe Marian nu-l mai deranja de multă vreme.

Deşi la început râsese cu poftă, pe măsură ce timpul trecea, bancul începu să-l obsedeze din ce în ce mai tare.. Mai întâi, în mintea lui se născu, mai mult în glumă, întrebarea „oare ce-ar fi făcut Marieta, dacă ar fi fost în locul ăleia din banc?” „Cu siguranţă – îşi răspunde singur, încurajator – ea ar fi strigat ca din gură de şarpe şi-ar fi fugit fără nicio reţinere, pe-acolo pe unde spălase.”

Cu toate că răspunsul pe care şi-l furnizase era unul destul de convenabil, plauzibil şi liniştitor, Marian se trezi însă, aproape instantaneu, asaltat de o altă imagine, aceea a Marietei care, atunci când se întâmpla ca el să calce pe linoleumul proaspăt spălat din garsoniera lor, ţipa ca apucata şi-l ameninţa: „Marian, nu călca acolo, până nu se usucă, că-ţi rup picioarele!” Prin urmare, dacă lui ar fi în stare să-i rupă picioarele pentru un astfel de fleac, atunci de ce nu s-ar putea lăsa şi ea violată din acelaşi motiv. „Până la urmă – se gândi el – ce doare mai tare? Când îţi rupe cineva un picior, sau când te...” Realiză repede însă că argumentul e ridicol. Se întâmplase de multe ori să calce pe suprafaţa peste care femeia abia trecuse cu mopul şi, fireşte, niciodată ameninţarea nu se soldase cu punerea ei în practică.

Se simţi complet derutat. Nu reuşeşte să înţeleagă, oricât s-ar fi străduit, de unde-i venea îndoiala aceasta ciudată. Îşi recunoaşte sincer sieşi că în cei aproape cinci ani de căsnicie, Marieta nu-i dăduse niciodată vreun motiv cert de gelozie, cu toate că el, când are un pahar în plus „la bord”, mai face câte-o criză, dar de îndată ce se trezeşte, îşi dă seama de şubrezenia temerilor sale şi chiar se simte, în sinea lui, ruşinat de felul în care a putut să gândească.

„O fi de la ţuica lu’ nea Marin”, încercă o nouă explicaţie pentru frământările sale. „Şi totuşi!... Ce-am băut?!... Doar nu m-am îmbătat dintr-o gură de rachiu!...”

Îşi propuse să se gândească cu orice chip la altceva. Încercă să se înduioşeze, aşa cum i se întâmpla de fiecare dată, gândindu-se la chipul blând şi zâmbitor al mamei sale, stinsă prematur acum trei ani... Paradoxal însă trăsăturile acesteia prinseră a se metamorfoza, încet-încet – fără ca voinţa lui, ce părea de-a dreptul paralizată, să poată interveni – în cele ale Marietei care, în mijlocul unui hol pe jumătate spălat, aştepta imobilă violatorul, neîndurându-se să calce peste porţiunea de gresie, încă umedă, din spatele său.

„Al dracu’ banc!... şi-al dracu’ nea Marine!... Ce-mi făcuşi mata mie!...” gândi Marian cu năduf, deşi în străfundul sufletului său ştia că bietul om n-avea nicio vină şi că toate acestea nu-şi aveau originea decât în mintea lui întortocheată.

„E doar un banc, măi tembelule!” îşi strigă apoi în gând, imaginând un ton cât mai autoritar, care nădăjduia că-i va speria gândurile negre, lăsându-l să se liniştească. „Bancurile – continuă Marian să-şi explice, schimbând tonul imaginar, cu unul sfătos – sunt nişte glume, inventate de oameni cu talent în chestii d-astea şi care pe noi trebuie să ne facă să râdem... Înţelegi?” Întrebarea de la final şi-o adresă, fireşte, tot lui. „Ăia din bancuri – se autoconsilie el mai departe – şi felul în care se poartă ei, nu sunt decât invenţii. Oamenii adevăraţi nu fac chestii ca alea pe care le auzim noi în bancuri.” Apoi, ca să fie şi mai convingător cu sine însuşi, îşi dădu ca exemple bancurile cu animale: „Ai văzut tu urs,... sau vulpe... sau iepuraş, care să vorbească? Nu, bineînţeles! Cum era să vezi?! Aşa ceva se-ntâmplă doar în bancuri... în poveşti... în chestii d-astea!”

Simţi că s-a mai liniştit puţin, iar acest fapt îl făcu mai încrezător. Continuă însă să se dădăcească, cu speranţa că mai multe argumente îi vor şterge definitiv „pata” de pe creier. Astfel, îşi dădu nenumărate exemple, selectând din bancurile cunoscute, doar pe acelea care aveau ca subiecte aspecte fantastice.

Paradoxal însă, pe măsură ce disertaţiunea sa către sine progresează, încrederea în puterea argumentelor începe să-i scadă, iar îndoiala i se cuibăreşte din nou în suflet.

„Ce încerc eu să-mi dovedesc aici?!...” se întoarseră brusc gândurile lui Marian cu o sută optzeci de grade. „Normal că bancurile nu sunt toate adevărate, dar sunt unele care pleacă de la poveşti care s-au întâmplat... Se ştie asta!... Şi-atunci, eu de unde pot fi sigur că n-a fost vreodată o femeie de serviciu care, o fi considerat că e mai bine să stea să i-o tragă unu’, decât să calce pe unde abia spălase. Iar dacă uneia i s-o fi întâmplat, de ce nu i s-ar mai întâmpla şi alteia?!... Ei, asta aş fi io mulţumit să ştiu: Marieta ar sta?...”

Şirul gândurilor îi fu oprit de apariţia intempestivă a lui Jean Pericol, care, plin de importanţă, cum se arăta de obicei, îi făcu semn cu mâna să oprească buldozerul şi să coboare.

– Hai cu mine! Rosti scurt inginerul când îl văzu pe Marian coborât din cabină, apoi se întoarse pe călcâie şi porni grăbit, spre o destinaţie doar de el ştiută.

Marian îl urmă îndeaproape, tăcut, convins fiind că-i făcuse rost de ceva muncă suplimentară.

Ajunse acasă puţin după ora opt seara, cu hurducăielile excavatorului vibrându-i încă prin mădulare. Marieta, ca în fiecare seară, îl aşteaptă cu cina pregătită. Mai mult, are şi o surpriză pentru el. Îl opri cu un gest enigmatic, chiar când se pregătea să ia prima îmbucătură din mâncărica de cartofi cu costiţă afumată, al cărei miros se ridica îmbietor din farfuria ce aburea în faţa lui.

– Am făcut un ciubuc! rosti ea mândră şi scoase din dulăpiorul suspendat, de deasupra chiuvetei, o sticlă de trei sferturi de coniac.

– A! Coniac!?... Şi încă unul fin!... exclamă Marian, bucuros că nu va mânca „pe stomacul gol”. De unde-l ai?, întreabă el, devenind brusc suspicios, dar ferindu-se să lase să se vadă acest lucru.

– Mi-a dat-o doamna Stoian, de la registratură. A primit-o şi ea de la un cetăţean... Ştii, bărbatu’ ei e bolnav de ficat şi nu pune strop de alcool în gură. Le-am făcut o curăţenie exemplară în birou... şi, la urmă: „Ce să-ţi dau?... Ce să-ţi dau?...” făcea ea. „Lăsaţi, doamnă!... Nu trebuie să-mi daţi nimic”, am zis, deşi ştiam io că nu mă lasă ea aşa... După care, mă întreabă: „Auzi, bărbatul tău bea?”, „Bea, doamnă şi el un pahar... acolo... ca tot omu’...”, i-am răspuns. „Uite, ia asta!... Ştii că la mine nu bea nimeni!” şi mi-a pus într-o sacoşă sticla asta, pe care a scos-o dintr-un fişet.

În timp ce turuie veselă, aşază pe masă două păhăruţe, deşurubează dopul, care pârâie uşor la început, semn că sticla este neîncepută, toarnă delicat lichidul gălbui, umplând unul din pahare, iar în al doilea lăsând să cadă doar câţiva stropi. Depune apoi paharul plin în faţa lui Marian, după care îl ridică pe al său în aer şi aşteaptă ca şi bărbatul să facă acelaşi lucru, pentru a putea ciocni. Când paharele lor se atinseră, rosti încântată:

– Hai noroc şi sănătate!

– Noroc!... Hmm!!!... Bun!... aprecie Marian, după ce-şi înmuie doar puţin buzele în lichidul chihlimbariu. Pentru asta meriţi să-şi spun un banc, continuă el, după ce luă o gură zdravănă de coniac, de astă dată.

– Aşa e! Merit!... Hai, spune! Se alintă femeia, aşezându-se pe scaunul său.

Marieta ascultă zâmbind relatarea bancului de către soţul său, relatare nu tocmai reuşită, întrucât acestuia îi lipsea aproape cu desăvârşire „talentul de a spune bancuri”, apoi, după ce acesta rosti poanta, râse puţin, mai mult de complezenţă.

– Bancu-i bun, da’ nu prea mă pricep io să-l spun, se scuză el, punând lipsa de entuziasm a femeii, pe nepriceperea lui în a povesti.

– Ba, l-ai spus bine, Mariane, da-l ştiam! încercă ea să-i alunge uşoara dezamăgire pe care-o bănuia că-l încearcă.

– A!... Îl ştiai şi mie nu mi l-ai spus!... îi reproşă el în glumă, gândindu-se însă serios, cum să-i pună întrebarea ce-l măcinase de la prânz încoace.

–  Nu ţi-am spus, Mariane, ‘că mi-era să nu mă-ntrebi, ce-aş fi făcut io-n locu’ ăleia, răspunse femeia cu simplitate.

Marian îşi înfipse privirea printre cartofii cu geometrii neregulate, ce abureau încă în  farfurie şi începu să mănânce tăcut şi fără poftă. „Ce nătărău!...”, gândi, mestecând alene. 

Note:

1, 2 – Localităţi din judeţul Buzău.

3 – Acronim din limba engleză pentru Oriented Strand Board. Materialul este realizat sub forma unor panouri de diferite grosimi care conţin lemn de diferite esenţe. În cursul procesului de fabricaţie, lemnul tăiat în felii subţiri, se tratează cu ceară, se suprapune formând straturi care sunt supuse presiunii în anumite condiţii de temperatură, rezultând panouri foarte rezistente la solicitări mecanice şi termice (vezi Dicţionarul de construcţii).

4 – Expresie argotică care desemnează, printre altele, consumarea în comun a unei băuturi, de către două sau mai multe persoane, din acelaşi recipient, prin trecerea lui succesivă, de la unul la altul.

                                                                                                                                   11.06.2012