Întreaga noastră istorie politică, parcă mai mult decât la alte naţii, a stat sub semnul inconsecvenţei actului de guvernare. Alegerea conducătorilor, atunci când n-au fost impuşi, s-a făcut, nu după criterii de competenţă cerute de urmărirea realizării pe termen lung a unor anumitor obiective naţionale – asta şi pentru că nici n-au prea existat astfel de obiective – ci pe baza unor interese mărunte de grup sau chiar individule. Iar lipsa obiectivelor – sau, mai corect spus, puţinătatea lor – nu-şi are cauza în lipsa de viziune a poporului nostru, în tendinţa lui spre o existenţă haotică, ci în faptul că nu am fost lăsaţi niciodată să urmărim ţinte proprii, mereu impunându-ni-se ale altora. Dar, oricât de vitrege au fost vremurile, patrioţii adevăraţi n-au lipsit, ei reuşind să înşele când şi când vigilenţa celor care urmăreau alte interese decât cele ale tării. La fel s-a întâmplat şi în cazul lui Alexandru Ioan Cuza, Domnul Unirii, a cărui dublă alegere a fost rodul unui complex de împrejurări, unde forţele progresiste ale vremii au jucat un joc inteligent, au exploatat la maximum o conjunctură internaţională favorabilă şi au învins conservatorismul unor forţe din interior, deloc de neglijat ca influenţă şi capacitate de opoziţie.
Este fascinant de observat cum personalităţi care nu au excelat prin nimic până la un anumit punct, reuşesc la un moment dat să se ridice brusc din mulţime şi să arate calităţi nebănuite până atunci, înfăptuind lucruri de care nimeni nu i-ar fi bănuit a fi capabili. O astfel de personalitate a fost Cuza, pe care voi încerca să-l prezint în cele ce urmează aşa cum îl văd eu, şi cum mi-a fost dezvăluit de mărturiile contemporanilor şi de scrierile unor istorici de marcă ai neamului nostru.
Alexandru Cuza s-a născut la 20 martie 1820, la Galaţi, descinzând – cu ne spune I.G. Valentineanu – „dintr-o familie veche moldovenească, şi strămoşul său murise tăiat de turci pentru sentimentele lui naţionale.” A.D. Xenopol şi N. Iorga ne spun însă că doi din înaintaşii Domnitorului au pierit condamnaţi şi executaţi pentru sentimentele şi acţiunile lor patriotice – Dumitru (sau Dumitreache) Cuza, primul nume din neamul Cuzeştilor pomenit în documentele vremii şi Ioniţă Cuza, străbunicul lui Alexandru Ioan I. Sub domniile fanariote – aflăm tot de la Valentineanu – familia sa, ca multe altele, fiind prigonită, şi-a pierdut din strălucire şi a trecut în rândul familiilor „de a doua clasă”.
Tatăl său este vornicul Ioan Cuza, iar mama este greacă, de origine genoveză, din Constantinopol, din familia Cozadin (sau Cozadini), despre care Xenopol spune că s-ar fi numit Sultana şi că nu vorbea româneşte.
A copilărit la moşia părinţilor, Bărboşi, din judeţul Fălciu. Şi-a început studiile la pensionul Cunin din Iaşi, laolaltă cu Alecsandri, Matei Milo, Al. Mavrocordat, Kogălniceanu şi alţii. În 1831 este trimis la Paris pentru a-şi desăvârşi studiile liceale. Aici şi-a luat bacalaureatul, după care a încercat să urmeze medicina, dar a trebuit s-o abandoneze în scurt timp, întrucât nu suporta disecţiile. Se înscrie apoi la drept, dar se pare că nu-şi termină studiile.
Întors în ţară – după relatările lui Bolintineanu – se înrolează ca ofiţer în armată, unde nu rămâne pentru multă vreme, îşi dă demisia şi „trăi când liber, când director la un minister în Iaşi, când preşedinte de tribunal sau prefect la Galaţi unde îşi avea casa părintească.”
La scurt timp după întoarcerea în ţară se căsătoreşte cu Elena Rossetti, fiica postelnicului Iordache Rossetti (30 aprilie 1844.)
Participă la revoluţia de la 1848, fapt pentru care se alege cu surghiun. În legătură cu aceasta aflăm de la Bolintineanu că „Alexandru Cuza, exilat afară din ţară, cu alţi soţi ai săi, reintră în Moldova după urcarea pe tron a lui Grigore Ghica.” Acesta-l numeşte mai întâi director al ministerului de interne, apoi pârcălab (prefect) la Galaţi. Rămâne pârcălab până în timpul căimăcămiei lui Vogoride, când îşi dă demisia, ca semn de protest pentru măsluirea alegerilor pentru Divanul Ad-hoc din Moldova.
Demisia, care a avut un puternic răsunet în Galaţi, în întreaga Moldovă, chiar şi în străinătate, îl dezvăluie pe omul Alexandru Cuza în ochii naţiunii într-o aură de onestitate, verticalitate, demnitate, curaj şi înalt patriotism. De aceea fusese rostit cu speranţă numele său, atunci când progresiştii din Adunare, deşi aveau mai multe propuneri pentru Domnie (V. Alecsandri, M. Kogălniceanu, C. Negri), „…în ultimul moment se gândiră la o persoană care, din pricina poziţiei sale în stat şi a cunoscutului său caracter cavaleresc, hotărât, fără de cruţare faţă de prejudecăţi, li se păru în stare să exercite cu putere stăpânirea, în cazul când alegerea ar cădea asupra-i” (N. Iorga – Istoria poporului românesc, vol.4, partea 1.) Cuza a fost propus candidat pe 4 ianuarie 1859, iar a doua zi, pe 5 ianuarie, „…toţi membrii prezenţi ai Adunării, chiar şi mitropolitul, până atunci duşmănos, votară plini de entuziasm, dar mânaţi de interese de partid şi de socoteli, pe Alexandru Ioan I-iu care ajunse astfel Domn al Moldovei înăuntrul Principatelor Unite.” (N. Iorga – Istoria poporului românesc, vol.4, partea 1.)
„Alegerea lui Alexandru Cuza domn al Moldovei – ne dezvăluie, din vâltoarea evenimentelor, Bolintineanu – făcută cu câteva zile înainte de alegerea Domnului Ţării Româneşti, fuse pentru românii munteni ocazia de a se gândi serios la marile interese de unire şi de tărie naţională.” Şi muntenii s-au gândit. Aşa se face că la 24 Ianuarie, adică la nici două săptămâni de la alegerea sa în Moldova, Cuza fu ales Domn şi al Ţării Româneşti, chiar dacă pentru aceasta a fost nevoie să se înfrângă opoziţia majorităţii membrilor Camerei Elective de la Bucureşti, prin presiunea străzii.
Dubla alegere a lui Cuza pe tronurile celor două Principate surori, fu un motiv de bucurie cvasi-generală, atât în Muntenia cât şi în Moldova.
Nici buzoienii nu fac excepţie de la a-şi manifesta entuziasmul în acele clipe de mare încărcătură emoţională şi de înaltă simţire patriotică. Un studiu documentat al trecerii lui Cuza-Vodă prin Buzău îl face Pr. Gabriel Cocora, în cartea „Pentru libertate şi unitate”, apărută în 1983 la editura Litera. Articolul, intitulat „Frământări politice buzoiene în jurul Unirii Principatelor”, este inspirat din presa vremii („Românul” şi „Steaua Dunării”), dar şi din documente din perioada respectivă. De aici aflăm că, în drumul său către Bucureşti pentru a-şi lua în primire şi partea aceasta de domnie, Voievodul are de gând vadă oraşele Focşani, Buzău şi Ploieşti. Conform programului iniţial, la Buzău ar trebui să se oprească pe 5 februarie doar pentru a prânzi. Felul entuziast cu care a fost primit însă îl fac să-şi schimbe planul şi să rămână aici peste noapte. Primirea ce i-a fost făcută a fost grandioasă. A fost întâmpinat de sute de locuitori ai districtului încă de la graniţa acestuia, iar de la Poşta Câlnău, a fost preluat de un grup de 200 de tineri călăreţi, care l-au însoţit până la intrarea în oraş. La porţile Episcopiei primeşte onorul de la escadronul de cavalerie comandat de maiorul Filipescu şi a intrat în Catedrala Episcopală în aclamaţiile mulţimii. În Catedrală a fost primit de către „bunul patriot: episcopul Filotei” şi a ascultat discursul emoţionant al profesorului Seminarului, D. Racoviţă. De aici, domnul a fost condus în Platul Domnesc din incinta Episcopiei, unde l-a întâmpinat o delegaţie formată din douăsprezece doamne, în numele cărora Irina Marghiloman a ţinut un minunat discurs. Se mai menţionează faptul că în seara aceea, tot oraşul a fost luminat, s-a circulat cu torţe pe străzi, au cântat lăutarii, s-a strigat şi s-a aclamat, într-un entuziasm demn de un astfel de eveniment. A doua zi, în jurul orei 11.30, domnul a plecat spre Ploieşti, pe strada mare, „inundată de florile ce se aruncau de pe toate ferestrele.”
Cu siguranţă, Domnului i-a plăcut Buzăul ca oraş şi simpatia cu care a fost primit la prima vizită, însă nu acesta a fost motivul pentru care revine pe 23 ianuarie 1860, ci pentru că îi ajunsese la ureche faptul că lupta electorală luase o turnură nedorită, antinaţională, separatistă chiar şi că se încerca, de către administraţie şi justiţie, împiedicarea de la vot a susţinătorilor candidaţilor forţelor progresiste pentru Adunarea Naţională. De aceea, pe parcursul acestei a doua descinderi la Buzău, Vodă Cuza, are două întrevederi cu preşedintele tribunalului – căruia îi cere să respecte legea electorală şi, pe cât posibil, să extindă, nu să limiteze numărul participanţilor la vot – şi una cu Ion Marghiloman, unul din liderii progresişti de aici. La fel ca şi în urmă cu un an, Domnitorul este primit şi găzduit tot în palatul domnesc, din incinta Episcopiei. Şi această a doua vizită ne-o înfăţişează cu aceeaşi acurateţe de cercetător neobosit al trecutului, tot de Pr. Gabriel Cocora în lucrarea amintită mai sus.
Domnia lui Cuza, care nu a ţinut decât şapte ani, a fost una zbuciumată dar fructuoasă. Iată sintetizată în câteva fraze, de către Ioan G. Valentineanu, în memoriile sale, mare parte din realizările domniei lui Alexandru Ioan Cuza: „El dezrobi poporul rural de clacă; el dete egalitatea de drepturi; el stărui a se face unirea ţărilor; el decise secularizarea mânăstirilor zise închinate, cerută în toţi timpii ca şi în 1848, Pe consulii puterilor străine, Cuza-Vodă ştiu a-i ţine în frâu. Cutezanţa lor patentată până la impertinenţă, intrigile, cabalele şi toată influenţa lor, Cuza le-a sfărâmat. Sub Domnia lui, România s-a bucurat de prerogativele unui stat suveran. În istoria naţiunii române, numele lui Alexandru Ioan Cuza I-iul, va ocupa una din paginile cele mai frumoase şi se va cita alături cu al Domnilor mari care au ilustrat ţara şi Domnia Română.” Dacă mai adăugăm la acestea şi reforma statului, reforma armatei, a învăţământului, reforma juridică, cea administrativ-teritorială, începerea construcţiei primei căi ferate (Bucureşti - Giurgiu) şi altele, avem în faţă tabloul complet al consolidării pe principii moderne a tânărului şi fragilului stat român.
Pentru a izbândi a dizolvat de două ori Camerele legiuitoare şi a schimbat nenumărate guverne, dar a rămas consecvent ideii de reformă, de înnoire, de progres şi de dreptate socială.
Uneltirile împotriva sa se intensifică şi devin din ce în ce mai virulente, mai ales după împroprietărirea ţăranilor, în 1864. Prin această măsură, care corespundea oarecum cerinţelor Convenţiei de la Paris, Domnul a reuşit să-şi ridice împotrivă întreaga boierime, care se simţea lovită puternic în interesele sale. Aşa se face că în vare anului 1865, pe când domnitorul se afla la băi, în Bucureşti au fost generate mişcări de stradă, pe parcursul cărora s-a recurs la provocări, care au dus la utilizarea armelor împotriva mulţimii.
Uneltirile ce aveau drept scop înlăturarea sa de pe tron au continuat, atrăgându-se în coaliţia ce se formase împotriva sa şi care se consolida continua şi oameni din armată, pe care domnul o credea fidelă şieşi. Acestora li se mai adăuga şi marea criză financiară care golise visteria ţării şi lăsase slujbaşii statului neplătiţi cu lunile. Toate aceste culminară cu obligarea sa de a abdica, în noaptea de 10 spre 11 februarie 1866, când un complot, pătrunse în apartamentele domnului, cu sprijinul gărzii palatului şi al unor ofiţeri de rang superior din armată. Cuza a semnat actul de abdicare fără să se opună. A acceptat cu durere în suflet, dar cu demnitate, să se retragă şi să lase locul unui domn străin, aşa cum afirmase de multe ori anterior în declaraţii publice. Mai mult chiar, ulterior, când, după unele declaraţii ale contemporanilor, i s-ar fi propus de către Franţa, în două rânduri, sprijin pentru a reveni pe tronul României, a refuzat categoric, spunând că nu va consimţi niciodată să intre în ţară printr-o intervenţie străină.
După abdicare a trăit în surghiun, în Franţa, Austria, Germania, alături de soţia sa Elena Cuza, care a trecut cu vederea toate greşelile omului Cuza, dar a ştiut să respecte cu sfinţenie calităţile Domnitorului.
Cuza moare la 2 mai 1873 la Heildelberg, iar rămăşiţele sale pământeşti au fost aduse în ţară şi înmormântate cu mare cinste la Ruginoasa, la 29 mai 1873 (conform memoriilor lui Ioan A. Valentineanu.) Istoriografia românească, atât cât am putut-o eu pătrunde, mi-a mai relevat două date probabile ale morţii lui Alexandru Ioan Cuza, respectiv: 5 iunie 1873 (Ioan I. Nistor, Istoria românilor) şi 5 iulie, acelaşi an (Constantin C. Giurescu, Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până la moartea regelui Carol I.) Eu am îndrăznit a acorda un dram în plus de credit mărturiilor publicistului Ioan Valentineanu, contemporan al evenimentelor – atât ale celor din viaţa domnitorului, cât şi ale celor de după aceasta.
După cel de al doilea Război Mondial, mormântul marelui domnitor a fost strămutat la Iaşi, la Biserica Trei Ierarhi, unde se află şi azi.
Meritul realizărilor sale este cu atât mai mare cu cât, a întâmpinat o permanentă opoziţie din partea majorităţilor forţelor politice ale vremii, n-a avut partizani politici şi nici prea mulţi prieteni.
-->
Comentarii
Mulţumesc, stimată doamnă! Respectu-i reciproc.
Mult respect, stimate domn, pentru această postare!