Bătrânul se-apropie cu paşi domoli de banca de lemn, a cărei culoare, cândva verde închis, e acum tot atât de incertă ca şi vechimea sa. Pendulă ziarul pe care-l ţinea în mână, într-un gest reflex, peste scândurele paralele, deşi acestea păreau şterse deja cu conştiinciozitate, de alte articole vestimentare, care se perindaseră cu certitudine, pe tot parcursul zilei, peste suprafaţa lor.
Se aşează cu mişcări lente, impuse de o prudenţă firească, la care-l obliga de ceva vreme, neîncrederea în mobilitatea tot mai scăzută a articulaţiilor sale octogenare.
Răsuflă uşurat când se văzu aşezat comod pe scândurile rigide ale băncii şi-l căută cu privirea pe Bobiţă, drăgălaşul lui cocher roşcat, care zburdă fericit, când pe asfaltul crăpat al aleii, când pe iarba tunsă scurt de pe marginea acesteia, ridicând delicat piciorul, ca pentru un salut ştrengăresc, în dreptul fiecărui copac ce-i iese-n cale. Fericirea animalului, scăpat pentru moment, de monotonia apartamentului, în care-şi petrece cea mai mare parte din existenţa sa, pare să fie prea puţin afectată de canicula care-i deranjează atât de tare pe oameni. Doar limba rozalie, de pe care picură ades stropi mărunţi de lichid incolor şi care parcă tinde să-i iasă toată din gură, pare să trădeze şi în ceea ce-l priveşte, existenţa unui oarecare disconfort.
Parcul pare amorţit, toropit, căzut în letargie. Puţinii oameni ce-l populează la acea oră, ocupă doar băncile cuprinse de umbră. Rar vezi pe câte cineva încumetându-se să patruleze pe aleile, al căror asfalt dogoreşte mai tare decât razele fierbinţi ce se prăvălesc din înaltul cerului.
Anghel îşi tamponează cu un şerveţel, fruntea, ochii şi ceafa, ştergându-şi transpiraţia ce, abia din clipa în care se aşezase comod la umbră, începuse să-i izvorască abundent prin toţi porii.
Când şi când, câte-o boare firavă de vânt, adie abia simţită printre crengile încremenite ale copacilor, legănând delicat frunzele pleoştite de arşiţa verii. Deşi plăpândă ca o respiraţie de copil care doarme liniştit la sânul protector al mamei, adierea poartă-n ea o răcoare miraculoasă ce face ca trupul să se înfioare o clipă ca de plăcerea sărutului candid de fecioară. Bătrânul o primeşte ca pe-o binecuvântare şi se bucură din plin de dezmierdarea ei plăcută, lăsând-o încântat să-i mângâie faţa şi gâtul şi să-i clatine uşor, cele câteva şuviţe albe de păr scăpate neglijent de sub pălăria subţire de pânză rară.
Gândurile i se-nvălmăşesc în minte necontrolat, ori având poate un control abisal. Acolo în parc, pe bancă – aceasta sau alta, pe care-o găseşte liberă şi ferită de agresivitatea razelor solare – îşi petrecea două-trei ore în fiecare după-amiază, lăsându-şi gândurile să alerge nestingherite prin acei aproape optzeci de ani ai existenţei sale, răscolind în voie amintiri plăcute ori neplăcute, vesele sau triste.
Acasă, în liniştea deplină a apartamentului său, această incursiune prin propriu-i trecut, capătă forma unei confidenţe perpetue către Bobiţă, care, deşi nu se arată prea interesat de poveştile bătrânului, are marea calitate de a nu-l întrerupe niciodată şi nici nu cere lămuriri suplimentare.
Îl uimeşte claritatea cu care, de la o vreme, mintea sa îi dezvăluie amintiri demult uitate, ca şi când acestea s-ar fi petrecut recent. Acum însă, privind legănarea abia perceptibilă a frunzelor castanului bătrân de peste alee, îşi aminti, fără nicio logică, un monolog ciudat, ţinut în faţa căţelului cu doar o seară-n urmă. Aseară i se păruse o simplă pălăvrăgeală a lui, ca multe altele de până atunci, menită să-i mai îndulcească plictiseala. Acum însă vorbele pe care le rostise atunci, pe un ton glumeţ şi autoironic, îi induceau o stare ciudată… îi răsunau nefiresc în urechi… sinistru chiar… „Ştii, Bobiţă?... îi spusese el năstruşnicului cocher roşcat, strivind un zâmbet trist în colţul ridat al gurii. Se spune că muribunzii, înainte să-şi dea ultima suflare, retrăiesc cu claritate, toate momentele importante ale existenţei lor. Nu ştii? Păi, de unde să ştii tu, căţel bleg?”, iar „căţelul bleg”, stând întins pe-o parte, pe canapeaua maronie, decolorată de vreme, cu ochii închişi şi respirând sacadat, mai mişca spasmodic, la intervale neregulate de timp, dintr-un ciot de codiţă, ca semn că-l asculta cu toată atenţie. „Bătrâneţea, reluase el, dornic să-şi lămurească pe deplin interlocutorul canin, este tot o stare ca aceea pe care o trăiesc muribunzii, doar că e ceva mai lungă… uneori dureros de lungă… Iar acest gen de muribund are timp să-şi proiecteze pe ecranul memoriei sale, filmul amănunţit al întregii lui existenţe şi, chiar să revadă de mai multe ori anumite scene, de care, dintr-un motiv necunoscut, se arată de-a dreptul obsedat subconştientul său.” Bobiţă-l ascultase-n continuare la fel de atent, iar după respiraţia lui constantă, bătrânul înţelesese că acesta nu avea de făcut nici un comentariu la discursul său morbid. Ţinuse totuşi să-l liniştească, chiar dacă nu părea să fie nevoie, că el, „căţelul bleg” nu trebuie să-şi facă griji pentru că, în ceea ce-l priveşte, totul este aranjat, iar doamna Vetuţa, „…ştii tu, vecina de la etajul doi… cea care are întotdeauna câte-o bomboană pentru tine-n poşetă… va prelua imediat custodia… dac-o fi să se-ntâmple…”, încheiase el, cu o veselie nefirească, având în vedere subiectul „dezbătut”.
– Bobiţă, vino-aici! Vino-aici imediat, blegule! Ce Dumnezeu ai găsit acolo? se răţoi bătrânul, fără a se ridica de pe bancă, la căţelul ce se tăvălea încântat în iarba măruntă; proceda aşa, de regulă, când în locul respectiv descoperea ceva urât mirositor.
Animalul îşi întrerupse plăcutul ritual atunci când simţi supărarea stăpânului, se apropie spăşit de banca pe care stătea acesta, şi-şi abandonă spinarea păroasă unei scurte inspecţii olfactive, tactile şi vizuale. Din fericire, nici unul din aceste simţuri nu descoperi nimic în neregulă pe blana lui Bobiţă şi nici în aerul ce-l înconjura, aşa că bătrânul îl îndemnă să-şi continue zbenguiala, după ce-l mângâie afectuos pe cap.
– Să nu mai faci aşa! Da? îl îndemnă el cu mimată severitate, scuturându-şi în plan vertical degetul arătător, printr-un gest ce se vrea ameninţător, dar care nu reuşi să genereze decât o accelerare a ritmului pendulărilor ciotului de codiţă a animalului.
Întâmplarea asta îi aminti de o alta, oarecum din aceeaşi categorie, petrecută cu patru-cinci ani în urmă, pe vremea când trăia nevasta lui, Elvira… draga de Elvira!... Atunci însă bătrânul nu fusese la fel de vigilent ca acum. Îl plimbase pe Bobiţă, stătuse pe bancă şi citise ziarul, se gândise în voie la ale lui, aşa cum făcea de obicei, iar când se făcu vremea, porni spre casă, urmat îndeaproape de animalul docil, căruia nu-i prinde lesa decât atunci când apreciază că îl paşte vreun pericol. Pe drum nu i se păruse nimic în neregulă, dar, imediat ce intraseră în scara blocului, Anghel fusese izbit de un miros, nu foarte intens, dar îngrozitor de neplăcut… ceva ca de peşte împuţit. „De unde-o fi venind mirosul ăsta oribil?”, se întrebase el, negândindu-se nicio clipă că „sursa” urca scările împreună cu el, fâlfâindu-şi urechile, la fiecare treaptă pe care-o escalada. „Ce miroase aşa urât?”, întrebase şi Elvira, din uşa bucătăriei, după ce, şi stăpânul, şi căţelul, păşiseră pe holul de la intrare al apartamentului. „Nu ştiu, că’ pe toată scara, pute-ngrozitor!”, răspunsese el. „Iar acum pute şi-n casă! Închide repede uşa, că ne asfixiem aici!”, îl îndemnase femeia. Anghel închisese uşa cât putu de repede, dar mirosul persista la fel de intens. Imediat faţa Elvirei se destinsese într-un zâmbet larg: „De la tine vine, potaie!”, rostise ea fără patimă, după care se întoarse spre el, certându-l fără răutate: „Iar tu ce păzeşti, de nu-l vezi pe unde se tăvăleşte?”. Luase apoi căţelul în braţe şi fugise cu el în baie, bodogănind.
Totdeauna, de când îl părăsise, amintirea Elvirei îl întrista. Paradoxal însă pe el această tristeţe-l mângâia, îl alina şi-i încălzea sufletul. În aceste amintiri ale sale, o apostrofa adesea, cu blândeţe… cu delicateţe, numind-o „necredincioasa mea soţie”. „De ce-mi spui necredincioasă?”, îl întreba ea, în acele, mai lungi, ori mai scurte, dialoguri, pe care le purtau de trei ani încoace, de când aceasta se stinsese pe neaşteptate, în urma unui atac de cord într-o dimineaţă frumoasă de mai. „Pentru că m-ai părăsit!”, îi răspundea el, trist. „Oare nu nevestele necredincioase-şi părăsesc soţii? Oare nu o soţie necredincioasă încalcă jurământul făcut soţului ei în ziua cununiei, de a-i fi pentru totdeauna alături, la bine şi la greu?…”. Ea se justifică întotdeauna în acelaşi mod şi cu-aceeaşi figură candidă şi zâmbitoare: „<<…până când moartea ne va despărţi>>, atât ţinea angajamentul, Anghele!”. Apoi el încheie, invariabil, acest gen de discuţie cu un soi de resemnare demnă: „Da, Elviră!… Dar moartea desparte numai temporar… atunci când uneşte însă, o face pentru veşnicie!”
– Uite cine vine, Bobiţă! rosteşte bătrânul, întrerupt pe nepusă masă, de apariţia Lorenei – o fosta elevă a bătrânului de pe vremea când acesta preda încă matematica la liceul B.P Haşdeu, din localitate –, pentru care cocherul nutrea sentimente atracţie făţişă.
Căţelul îl privi cam nedumerit la început, apoi întoarse privirea în direcţia indicată de braţul bătrânului şi, zărind-o pe femeie, care împingea agale căruciorul cu bebeluşul ei de numai câteva luni, o rupse la fugă în direcţia acesteia, cu urechile fluturându-i haotic, prin aerul încins de arşiţa verii. Tânăra mămică îl întâmpină cu simpatie, abandonându-şi pentru câteva clipe căruciorul la marginea aleii. Îl mângâie delicat pe creştet, îl alintă din cuvinte şi-şi lăsă „sărutată” mâna, prin atingerile repetate şi umede ale limbii canine dezlănţuite. Toate acestea făceau parte din ritualul întâlnirilor lor zilnice, care nu durau însă mult, aşa cum probabil şi-ar fi dorit Bobiţă, întrucât mogâldeaţa din cărucior nu dormea bine decât dacă se afla în mişcare.
După ce sfârşiră transmiterea dovezilor reciproce de simpatie, care, ca de obicei, nu ţinură prea mult, din cauza temerii femeii că s-ar putea trezi copilul, acesta îşi reluă căruciorul şi-şi reîncepu deplasarea, însoţită de ţopăitul zburdalnic al căţelului, care încă mai spera într-o posibilă reluare a plăcutei desfătări de mai înainte.
Îl salută politicoasă pe bătrân, când ajunse în dreptul său, schimbară câteva replici de convenienţă – replici stereotipe, aproape aceleaşi în fiecare zi –, apoi se îndepărtă uşor, legănându-şi şoldurile plinuţe, în ritmul cadenţat pe care-l stabilea zgomotul înfundat al tocurilor sale, pe asfaltul înmuiat de căldură.
Priveşte îngândurat în urma femeii şi nu unduirea felină a trupului tânăr este ceea ce-i zgândăreşte sufletul, ci alunecarea uşoară a căruciorului, pe asfaltul cenuşiu. El n-a împins niciodată un cărucior de copil… N-a ţinut în braţe, decât arare ori şi pentru foarte scurt timp, vreo mogâldeaţă cu ochii mari şi obrajii bucălaţi. Întotdeauna a fost vorba de copiii altora – rude, ori prieteni – pe care, de cum îi atingea, se şi vedea nevoit să-i înapoieze părinţilor, întrucât, probabil din cauza stângăciei lui, aceştia începeau să plângă nestăvilit… Asta nu pentru că nu i-ar fi plăcut copii, ci pentru că, efectiv nu ştia cum să se poarte cu un bebeluş, iar acesta, probabil că instinctiv simţea acest lucru şi se pornea pe plâns. Numai Dumnezeu ştie cât îşi doriseră, el şi Elvira, să aibă un copil, în tinereţe şi, tot la fel, cât suspinaseră, mai la bătrâneţe, văzând bătrâni de vârsta lor, plimbându-şi nepoţii, prin parc sau prin oraş. Din nefericire însă Elvira aflase, la câţiva ani de la căsătorie, că nu poate rămâne însărcinată şi, chiar dacă o bună bucată de vreme au suferit amândoi enorm, cu timpul s-au obişnuit cu ideea, dar părerea de rău nu s-a stins niciodată.
De undeva, dinspre bulevardul Averescu, sunetul modulat al unei sirene de ambulanţă se aude cu claritate, speriind pentru câteva clipe liniştea moleşită a parcului. Se îndreaptă, cu siguranţă, spre secţia de urgenţe a Spitalului Judeţean. Zgomotul acesta ca un ondulaţie sonoră repetată, i-a creat dintotdeauna o uşoară stare de indispoziţie, pentru alungarea căreia trebuie să facă, de fiecare dată, un oarecare efort de voinţă. N-avea practic niciun motiv personal, pentru care să-l întristeze sirena ambulanţei, întrucât, de când se ştia, nici el şi niciunul din cei apropiaţi lui, nu se aflaseră în situaţii care să reclame apelarea la serviciile acesteia. Starea aceea neplăcută îi venea din sentimentul că acel vehicul aflat în mişcare şi care emitea semnalul respectiv, ascundea în interiorul său o suferinţă umană certă, o viaţă aflată într-un pericol iminent, a cărei salvare depindea indiscutabil de hazard, dar şi de sunetul acela.
„Poate că viaţa omului e precum parcul acesta”, încearcă să-şi îndrepte bătrânul gândurile în altă direcţie, pentru a-şi şterge din minte tema anterioară. Nu e un filosof, în modul lui de gândire… sau poate că n-a fost până de curând… Cert este că acum îi vine să filosofeze… Poate l-a schimbat vârsta… „De ce nu? Puţină filozofie nu strică!” îşi spune el, dând frâu liber minţii să construiască o teorie care lui i se pare interesantă… sau, poate aberantă… O teorie, potrivit căreia, ne naştem la poarta unui parc necunoscut şi pornim întotdeauna pe aleea principală, pe care cei mai mulţi o urmează conştiincioşi, până acolo unde aceasta începe să se ramifice. Sunt, e-adevărat şi unii care nu respectă regulile, calcă iarba, rup florile, se-afundă printre copaci, sar gardul şi părăsesc parcul mai devreme. Cei mai mulţi însă ţin aleea aceea plină de oameni. O mare parte dintre aceştia trec pe lângă noi fără să-i observăm, fără să-i atingem şi fără măcar să-i învrednicim c-o privire. De alţii însă ne ciocnim, întrăm în vorbă cu ei, mergem umăr la umăr o bucată de vreme. Când ajungem la punctul în care aleea principală se ramifică, suntem nevoiţi să ne alegem o direcţie de înaintare, întrucât cale de întoarcere nu exist. Uneori alegem bine, alte ori alegem prost, iar în unele cazuri, se întâmplă să aleagă alţii pentru noi. Ajungem la alte şi la alte ramificaţii, la care, la fel, funcţie de inspiraţie, proiecte şi destin, suntem nevoiţi să facem o nouă alegere. Nu întotdeauna aceasta duce spre finalul proiectat, spre obiectivul urmărit cu speranţă şi încredere. Uneori ne trezim bâjbâind pe câte-o alee îngustă, ori pe vreo potecă obscură, sau o apucăm direct printre copaci, în căutarea unei fâşii de asfalt, care să ne dea certitudinea că vom ajunge undeva. Şi, tot aşa, până când, în final ne trezim pe ultima alee… acea alee care, inevitabil, ne scoate definitiv din parc...
Pe măsură ce timpul trece, iar soarele coboară mai vertiginos spre asfinţit, tinzând să se ascundă şugubăţ, printre coroanele adormite ale copacilor, bătrânul observă cum parcul devine, văzând cu ochii, din ce în ce mai populat, astfel încât, spre amurg, are impresia că toată populaţia oraşului s-a mutat aici. Liniştea ce domnea mai devreme în această oază de verdeaţă, i se pare că n-ar fi existat niciodată, sau, pur şi simplu, o percepe ca pe ceva îndepărtat, ca pe-o amintire din alte vremuri. Interesant i se pare însă că această zarvă, care creşte, pe măsură ce arşiţa amiezii se topeşte în răcoarea plăcută a înserării, nu-l deranjează, ci îl încântă la fel ca şi amorţeala tăcută de acum două ore. Îi face plăcere să audă glasurile piţigăiate, râsetele zglobii, ori plânsete râzgâiate ale copiilor, dar şi muştruluielile unui tătic supărat pe-un băieţel fluşturatic, ori hohotele unei mămici, încântate de cine ştie ce ghiduşie a progeniturii sale. O minge de cauciuc care loveşte asfaltul, un balon care se sparge, huruitul unei trotinete, ce trece în goană, muzica ce răzbate de la terasa de pe insuliţa din mijlocul heleşteului… toate astea el le-aude, le ascultă, le caută chiar, cu urechea mereu la pândă. Are nevoie de gălăgia asta, aşa cum îi era mai devreme necesară liniştea aceea aproape totală. Are nevoie acută de ambele stări, aşa… ca şi când mintea sa ar dori să stabilească un echilibru… să se supună unei fireşti şi unanim recunoscute, legi a compensaţiei.
Într-un târziu, înainte însă ca înserarea să cuprindă ca-ntr-o îmbrăţişare, parcul, cu oraşul lui cu tot, bătrânul şi căţelul, în mersul lor domol, părăsesc aleea, atât de umbrită acum, încât pare de-a dreptul întunecoasă şi se-ndreaptă agale spre oceanul de tristeţe şi singurătate, ce-i aşteaptă acasă.
-->
Comentarii
Mulţumesc, Lenuş!
Citit cu drag...Felicitări!