Era prin 1986, spre toamnă… Tocmai mă pregăteam să cer prin telefon de la secţia „PVC II” rezultatele pentru cele două şarje industriale experimentale cu un nou agent de suspensie pe care le băgasem în ziua precedentă, când, deodată, sună acelaşi telefon:
– Bună dimineaţa! Maiorul Popescu la telefon!
– Vă salut!
– Domnule inginer, azi vă rog să plecaţi puţin mai devreme şi să treceţi pe la mine pe la birou, vreau să stăm puţin de vorbă.
– Am înţeles, să trăiţi!
Am trântit receptorul în furcă scăpând o înjurătură printre dinţi:
– Naşterea şi parastasul…
– Ce e şefu’, ce s-a întâmplat, au ieşit cumva granulate?, m-a întrebat îngrijorată doamna Ichim, colega mea de birou, responsabilă cu experimentările de laborator.
– Nu, m-a convocat la vorbitor maiorul Popescu, cine ştie cine dracu’ m-o mai fi turnat iarăşi…
Colega mea nu a mai spus nimic, s-a uitat doar lung la mine, mirându-se parcă de faptul că eu nu realizasem de ce fusesem convocat la Securitate.
Toată ziua am stat ca pe ghimpi aşteptând întâlnirea cu securistul-şef pe combinat. Abia când să plec mi-am dat seama de motivul convocării, ceea ce m-a îngrijorat şi mai tare…
De data aceasta, maiorul Popescu, nu m-a mai invitat să iau loc în fotoliul din piele neagră, adânc şi comod, şi nici nu mi-a mai oferit whisky şi Kent. De asemenea, nu m-a mai luat pe ocolite, ca de fiecare dată când, după câte-o „boacănă” verbală, mă convoca în biroul său de la ultimul etaj al pavilionului central al marelui Combinat Chimic pentru a mă „sfătui de bine”. Era un tip bine făcut, puţin mai mare decât mine, inginer electrotehnic „la bază”, inteligent, cultivat, apreciat pictor, fusese chiar şi pe la mine pe acasă după ce-i spusesem că am trei tablouri de Sever Burada luate pe-o nimica toată de la o fiică de-a lui, ajunsă la strâmtoare, între altele, şi din cauza „originii nesănătoase”. Nu mică mi-a fost mirarea când am constatat că maiorul Popescu ştia că fratele lui Theodor Burada fusese legionar şi că murise la Canal. Desigur, vizita îmi fusese făcută şi în scopuri „profesionale”…
Dialogul între mine şi maior, a fost scurt, oficial:
– Domnule inginer, (da, aşa mi se adresa de fiecare dată!), vă sfătuiesc să vă mai ţineţi gura, ar fi păcat s-o păţiţi, aveţi doi copii…
– Este o ameninţare?, l-am întrebat eu privindu-l drept în ochi.
– Nu, domnule inginer, este un sfat! Unul prietenesc.
A doua zi, la ora cinci dimineaţa m-am aşezat la coadă la lapte, ca de obicei, aveam doi copii – Sebastian, de patru ani, azi inginer informatician în Bucureşti, şi Alexandra, de doar un an, azi medic stagiar în Cluj şi care, de Boboteaza 2012, m-a făcut bunic! Micul magazin de cartier, pe a cărui firmă scria „Pâine” (ei, da, laptele se vindea atunci la... „Pâine”!), se deschidea la ora şase, iar la şapte şi zece trebuia să fiu în cursa rapidă care mă ducea la combinat, aveam program de la şapte şi jumătate, cu sâmbăta scurtă. Nevastă-mea trebuia să ducă copiii la creşă (şi, evident, să prindă şi ea „rapida”, lucram amândoi la Centrul de Cercetări), eu aveam sarcina de a-i aduce acasă când veneam de la serviciu.
Nu mică mi-a fost mirarea când, după deschidere, una dintre vânzătoare vine direct la mine şi-mi şopteşte discret s-o urmez în depozit unde-mi spune:
– Domn’ inginer, începând de mâine, după ce veniţi de la serviciu, treceţi în fiecare zi pe aici cu două sticle goale. Am primit ordin „de sus” să vă oprim zilnic doi litri de lapte, vi-l punem la frigider, nu mai spuneţi la nimeni, da?
– Mi-l daţi şi fără bani?, am glumit eu, surprins de pleaşca ce-mi căzuse pe cap.
– Glumiţi? Cum să vi-l dau fără bani? Nu e de-ajuns că nu vă mai aşezaţi la coadă
din viul nopţii ca să-l luaţi? Domn’ inginer, asta e treabă serioasă, cu partidu’ nu e de glumit. Or fi aflat şi ei că prea comentaţi de fiecare dată la coadă, eu zic să aveţi grijă, mai ţineţi-vă şi dumneavoastră gura, c-o s-o păţiţi odată şi-odată!
Ce se mai întâmplase de data asta? Cu câteva zile înainte, deşi în faţa mea nu era aşa multă lume, nu am mai apucat lapte, venise mult prea puţin. Am plecat de la coadă furios, înjurând în gura mare, iar la serviciu am anunţat cu surle şi trâmbiţe că la următoarea şedinţă de partid eu îmi voi da demisia din calitatea de membru. De ce? Pentru că nu mai puteam fi membru al unui partid care-mi înfometa copiii, simţeam că sunt părtaş la uciderea lentă a propriilor copii, ceea ce nu puteam accepta! Zarvă mare, am fost convocat de secretarul de partid pe combinat, anunţat rapid de secretara de partid a organizaţiei de pe centru, eu – nu şi nu, am ţinut-o una şi bună – dacă nu voi avea doi litri de lapte pe zi pentru copii, demisionez din partid! Şi aşa am început eu să cumpăr… lapte scuristic. Începuse marea criză comunistă, deja apăruseră cartelele la alimentele de bază – pâine, ulei, zahăr, făină, ouă, unt...
-->