Eminescu n-a murit, înger este sus, în ceruri,

Versul lui meșteșugit, ne-ncălzește, chiar de-s geruri –

Codrii roșii de aramă, turmele de miorițe,

Vii imagini puse-n ramă, precum florile-n altițe.

Sus, din  ceruri ne trimite, seri pe deal, cu glas de bucium,

Iar Luceafărul promite, dorul cald, fără de zbucium.

Făt Frumos, născut din lacrimi, prins în aventuri ne-ncântă,

Cu o viață fără patimi, curajos, răul-l-nfruntă.

Demiurg pentru poeții, ce-și încercă azi condeiul,

Eminescu, precum geții, drept și dârz, cu obiceiul

De a pune în cerneală, epigoni, hoți și-ariviștii,

A ajuns de pomeneală, criticând mai toți miniștrii,

El penița, ca pe-o spadă, a știut s-o folosească,

Aruncând câte o nadă, către tagma cea de iască,

Zisă a politichiei, din metropola munteană,

Aprinzând jarul furiei, în prostia suverană.

Genial în toate cele, filozof și poliglot,

A-nfruntat atâtea rele, dând la inamici în bot,

Cu o vorbă mai acidă, cu-adevărul gol-goluț,

A stârnit mări de obidă, de-au sărit din lac în puț,

Mare parte dintre-aceia, ce parazitau Regatul,

Și au născocit scânteia, care a dospit aluatul,

Ce l-a ridicat cu forța , din căminul său modest,

Proclamându-i nebunia, unui Munte Everest.

L-au asasinat, mișeii, dându-i iute „cep” la craniu,

Și-au lansat ca derbedeii, zvonul că-i nebun – nu-i straniu?!

Însă el acum din Eden, este clar biruitor,

Nemurirea fiindu-i loden, peste țară și popor!

De acolo din Înalturi, Geniule să ne-asculți,

C-au venit aceleași vremuri, epigoni-s iară mulți,

Și au năpădit pământul, Sfintei noastre Românii,

Tu, azi cască-le mormântul și suprimă-i dintre vii!

 Vasile și Vasilica, să nu știți ce este frica,

Succes să aveți în toate, dragoste și sănătate,

Bani după nevoia voastră, viața senină, albastră,

Să puteți a-nfăptui, tot ce-n cuget veți dori,

Iar copiii și nepoții, să vă iubească cu toții,

Să vă fie sănătoși și la carte curioși,

Mintea să și-o oțelească, și pe voi să vă uimească,

Cu har și înțelepciune, fală pentru națiune,

Și mândrie părintească, pe voi mult vă iubească,

C-ați crescut așa isteți și la minte descuieți –

Ei sunt viitorul țării și condiția salvării,

Pentru Românica noastră, mândri fiți că-i și a voastră!

Ziua numelui ce-aveți, să vă facă mai isteți,

Harnici și-ntreprinzători, nu slugi la invadatori,

Munca fie pentru voi, cu belșug și euroi,

Iar pripași-nbogățiți, plece de unde-s veniți,

În papuci și bani de drum, că nu au venit altcum,

Au găsit aici tainul, ca să ne sporescă chinul,

Ne muncesc ca în sclavie și plătesc de veresie!

Anul Nou să vă aducă, dragoste și spor în muncă,

Românica să-nflorescă și pe toți să  ne hrănească,

Iar copiii ce în zări, au plecat pe lungi cărări,

Să se-ntorcă-n cuibul lor, țara și al lor popor,

Să pună pe bun făgaș, satul și orice oraș,

Iar în anul ce-a-nceput, să vă bucurați mai mult

Și de ei și de nepoți, să conviețuiți cu toți,

S-aveți multă demnitate, pace și belșug în toate,

Bătrânețe liniștită, sănătosă și tihnită!

La mulți ani, tot ce doriți, să trăiți, că trebuiți!

A mai trecut un an de zile și vine Anul Nou, cu provocări,

Revelionul, boom pentru papile, cu indigestii, grele încercări,

Apoi repausul „de voie”, cu Sfânt Vasile cel sărbătorit,

Primul în an, cu bunăvoie, de la Apus și pân’ la Răsărit.

Bilanțuri facem azi cu toții, cu tot ce-a fost mai bun, sau rău să fie,

Gândim că poate-acuma sorții, vor da „brânci” la economie,

Vor majora pensii și burse, salarii  mici, aleșii noștri,

Căci pentru ei, au mereu surse, iar noi îi tolerăm ca proștii.

Trecut-am și prin pandemie, dar mai avem măști de purtat,

Căci dacă trece, nu se știe, iar viața mult ne-a afectat –

O fi, n-o fi, năpastă mare, însă așa e prezentată,

De Media, în disperare, de parcă-i înregimentată!

Un lucru-i cert, nu e fatală, decât acelor prea slăbiți,

De multe, sau măcar o boală, de care sunt secătuiți.

De ce ne-arătă guvernanții, sperietoarea asta falsă?!

Ce urmăresc ei, intriganții, căci isteria este crasă?!

Dar vom vedea, ce-aduce anul, promis a fi al vaccinării,

Covidu-și va tăia elanul, îmbogățind producătorii

Vaccinului ce-i panaceu, e minunat, așa se spune,

Sincer, nu l-aș testa și eu, de-aș fi chiar singurul din lume!

Păcat de Anul Nou ce vine – noi stăm tot claustrați acasă,

Răbdăm chiar de nu ne convine, suntem numai câțiva la masă –

O să ne facem obiceiul ca să mâncăm cu masca pusă,

Prin tuburi și prin mici clapete, atât ne este mintea „dusă”,

De propaganda asta-acerbă, într-un demers antiuman,

E minunată, e superbă, pentru un OM NEPĂMÂNTEAN,

Dar încă suntem fii Terrei, trăind pe ea de generații,

Cu oxigenul atmosferei, neviciat de expirații

În masca care-i inutilă, o știu și ei o știm și noi,

Dar e o tară infantilă, ne face-umili, la suflet goi,

Precum femeile arabe, purtând o „Burka” de pripas

Avem azi sufletele slabe, docili, servili – ce-a mai rămas?

Rămas-a vie doar speranța, în Cel de Sus și Al Său Fiu,

Care vor înclina balanța, cel rău fugind către pustiu,

Cu dânsul luând și tot covidul, curajul va renaște iar,

Societatea, individul, urmându-și cursul milenar.

Și vine Anul Nou în case, cu bucurie, drag și dor,

Covidul poate să ne lase, că-i frână, nu-i de ajutor,

Iar anul care vine iute, să ne aducă veste bună –

Covidul ăsta să ne-asculte, și tot să-l exportăm pe Lună!

 Țara mea, iubită mamă, astăzi este ziua ta –

Tricoloru-l pun în ramă, oriunde în lumea-aș sta

Și mă-nchin ca la icoană, gândul meu e doar la tine,

Fiindcă ai deschisă rană, iar românii n-o duc bine.

Tu ești vatra milenară, stăpânită de pelsagi,

Dacii liberi ne lăsară, moșteniri atât de dragi –

Limba, portul și cu glia, unice în lumea-ntreagă,

Cinstea și cu vitejia, ospitalitatea dragă

Tuturor ce vin în tine, emigranți sau doar turiști,

Simt c-aici le este bine, bucuroși că tu exiști –

Frumuseți ale naturii și folclorul minunat,

Popor fără focul urii, de proverbe luminat.

Tu ești multimilenară – tablele din Tărtăria

Spun, și-arată în afară, cât de mare ți-a tăria,

Numai academicienii, spun într-una sus și tare,

Că româna-i provenită, din exotica romană,

Nevorbită nici de-aceia, ce le sunt ca descendenți,

Legiunilor cu-acvila – erudiți-s repetenți?!

Tablele de la Sinaia, cu înscrisuri geto-dace,

Aur pur, poate de aia, la străini au vino-ncoace,

Iar istoricii din tine, muți și surzi – incompetenți,

Le dosesc cum știu mai bine – sunt și ei tot repetenți?!

Miile de tumuli care, spun c-aici suntem stăpâni,

Chiar de hoardele barbare, începând cu acei huni,

Spun că te-au găsit golașă, fără oameni și cultură,

Gașca de minciună-o-ngrașă și „o iau pe arătură”!

Noi te-avem din-totdeauna, mândră și neatârnată,

Chiar de ura și minciuna, te ating câteodată –

Ura și nimicnicia, celora ce te râvnesc

Și aciră cu hoția, pe pământul românesc –

Ei te vor îngenunchiată și-aproape c-au reușit,

Cu istoria trunchiată, ei de cap ne-au zăpăcit –

Ei te vor o colonie, un pion neînsemnat,

Însă mândra Românie, n-are bogății de dat,

Nici la hoarde migratoare, trăitoare ieri în cort,

Nici Concernelor în care, mulți găsesc un suflet mort,

Cozi pentru toporul care, ar dori să te decime,

Trădători fără onoare, care te-au făcut ruine,

Însă tu, nemuritoare, îi sfidezi și le reziști,

Fiindcă sufletul tău mare, nu te lasă să te miști,

De pe vatra milenară, cum ar vrea neaveniții,

Poate-ar fi a mia oară, când te lupți cu paraziții,

Soarta lor este știută, timpul ne va lămuri,

Chiar de astăzi obștea-i mută, lașitatea va muri,

Îți doresc să ai în frunte, doar români și patrioți,

Să te scape de de-aste crunte, conspirații pentru hoți,

Ziua ta să ne trezească, mic și mare de-o-potrivă,

Iar tortul lor cu iască, să se facă o colivă,

Să se ducă paraziții, toți, de unde au venit,

Iar veroase coaliții, să dispară în zenit,

Iară ție, Românie, îți doresc de ziua ta,

Să ai numai omenie și te rog nu te-ntrista,

Dumnezeu, zis și Zalmoxis, la bătrânii noștri geți,

Nu te va lăsa precis, pe mâna unor zevzeci,

Vei fi iară-nfloritoare și-ți vei strânge prunci-n vatră,

Mamă dulce, iubitoare, nu privi, dulăii latră,

A pustiu, dar pentru dânșii, tu Buricul Lumii ești,

Chiar de azi te-atacă râșii, vei fi iar ca în povești,

Să trăiești mereu, de-a pururi, să devii înfloritoare,

Ziua ta să pună-n ceruri, stema ta scânteietoare!

Secunde trec de parcă-ar fi o oră, afară plouă rece, sincopat,

Singurătatea – bulversantă horă, în jocul ei fetid m-a îngropat

Și mă gândesc la toate cele care, amarul mi-l stârnesc catalizant,

Pe rana sufletului îmi împroașcă sare și-orice nimic devine enervant.

Mă uit afară, văd pustietatea, pe străzi, în parcuri, școli și magazine

Doar rătăciți, ce dau fatalitatea, unui ”experiment” făcut pe ”manechine” –

Să fie asta marea ”Pandemie”, ce a cutremurat întreg Pământul,

Mass-Media în marea-i isterie, apologindu-ne la toți mormântul?!

Măsuri draconice – drăcesc scenariu, de pervertire-a firii omenești,

Înstrăinați să stăm, ca-ntr-un acvariu, rupând relații dragi, prietenești?!

Ce minte diabolică clocit-a asta și mă întreb nu-i doar un repetir

Pentru atunci când va urma năpasta și sta-vom claustrați luni, cu sictir?!

Ni se tot flutură întruna pe ecrane, statistici pervertite – toți sunt morți

De-același virus – fost-au milioane, de-au pus destinul Terrei tot, la sorți?!

N-au mai murit în astă vreme slută, nici morți de bătrânețe, că-i firesc

Doar virusul multiplicat cu-o sută, a ”decimat” la neamul omenesc,

Sau cel puțin așa menține-n surle Presa, cu glasu-i alarmist, bine ”hrănit”

Să pună-atunci și la economii compresa, căci două luni aproape n-am muncit!

Norocul nostru fost-a Internet-ul, căci am socializat, chiar virtual

Prin el, s-a și desconspirat azi tot ”Concertul”, atâta de perfid și de venal!

Aștept acum să treacă ploaia rece, iar masca s-o arunc cu grijă-n coș –

Destul a fost atâta să mă-înece – am gâfâit cu ea precum un moș,

Iar întristarea sper să-mi sece, ca ”Pandemia” asta fără nici-un chip,

Noroc căci timpul, trece, trece, iar Omenirea nu mai ”pune botul ” la tertip!

Iubirea mea, ești minunată, n-ai seamăn pe acest pământ,

Ochi blânzi, pielea catifelată, dau sentimentelor avânt –

Iar părul negru abanos, îți cade-așa frumos pe umeri,

Și zi de zi îți dau prinos, de sentimente – le enumeri?

Și dacă da, răspunzi la ele, la fel de mult cum simt și eu?...

Sufletul tău zboară spre stele, tu vezi în mine-un curcubeu?

Mireasa gândurilor mele, ești minunată-ntre femei,

Știu că tu mă ferești de rele și mă inspiri să am temei,

Să te iubesc cu-nflăcărare, cum niciodat’ n-am mai iubit,

Iubire plină de ardoare, ce sufletul mi l-a albit,

Din negru smoală, sau tăciune, plin de păcate și nărav,

M-a pus să fac închinăciune, la Domnul și-acum e suav.

Mireasa gândurilor mele, ești minunată-ntre femei,

Ești ca grădina cu lalele, ești precum florile din tei,

Înmiresmată la făptură și luminoasă în priviri,

Ca fermecata băutură, ce-ți dă vigoare în simțiri.

Și dac-ar fi pe lumea asta, să ai pereche-n muritoare,

Pe tine te-aș vedea și basta, inegalabilă vâltoare

De gând, trăire, sentimente, tu îmi trezești necontenit,

Și sunt atâta de ardente – ca tine n-am mai întâlnit!

Și te iubesc, tu mă iubește la fel de mult, necontenit,

Căci omu’-n lume cât trăiește, spre dragoste este clădit –

Mireasa gândurilor mele, ești minunată-ntre femei,

Cu tine pot s-ajung la stele, tu ești al dragostei temei!

https://youtu.be/qssoovSfAfc

https://youtu.be/1dJcw3kUAH8

 În zori de dimineață, un înger a venit,

În somnul ca de ață și astfel mi-a grăit:

- Tu fiu de muritoare aicea pe Pământ,

Ai tainică lucrare și n-o să ai mormânt,

Lucrarea ți-o inspiră, chiar Duhul Bun și Sfânt,

Ai pace și aspiră, la tot ce-i pe pământ

Mai luminos, mai dulce și-n inimi clăditor –

Așa grăit-a Duhul de pace dătător.

- Iubirea ta cea mare, e binecuvântată,

Iară a ta iubită, de îngeri e cântată,

E unică în ceruri și-aicea pe pământ,

E îngerul de doruri și are jurământ

În cugetul ei tainic, să fie doar a ta,

Iubită, soră, mamă și ce-o mai exista –

Tu dă-i girul credinței și te încrede-n ea,

Căci semnul biruinței este în steaua sa.

- Dacă-i așa, tu Înger, de ce-am inima grea,

Pentru a mea iubire, dar pentru Țara mea –

De ce o văd pe dânsa o simplă muritoare,

Iar Țării mele, plânsa, i-s zilele amare?

-  Eiii, fiu de om, măsura o știe Cel Prea-nalt,

Tu ești precum un pom cu ramul prea înalt

Și frunze mult prea multe și gemete din trunchi,

Nu-i cine să te-asculte și suferi din rărunchi.

- Iubita ta-i gingașă cu suflet de fecioară

Și ți-am mai spus-o-n vis, nu e întâia oară,

Fii vrednic pentru ea și fii încrezător,

Căci viața, vei vedea, va fi lucru cu spor.

Cât despre Țara-ți mândră până deunăzi,

Tot Dumnezeu, în tundră îi va călăuzi,

În fiare și ghiulele, pe marii criminali,

Să-i scape de belele pe oamenii normali

Un Fiu de Om al gliei, român, se va ivi,

Pe tronul cu făclie, iar el va potrivi

Tot ce-au stricat barbarii, în bunul țării mers,

Și n-or mai fi fruntarii și oaste fără sens.

Minunea stă să nască, tu fii încrezător,

Nu ține-n suflet iască, tu și al tău popor,

Rugați-vă la Fiul și Dumnezeu cel Sfânt,

Să scape de Pustiul și Țară și pământ,

Iar România-n Lume va deveni buric,

Cu toți veți fi un nume, cel vârstnic și cel mic,

Un nume de mândrie, acela de român,

Iar toți vor da solie că prieteni vă rămân.

- Să fie viitorul, tu, Înger de lumină,

Cum spui, că el poporul va ieși la lumină?

Nici nu-ndrăznesc la asta, măcar să mă gândesc,

Prea mare e năpasta, pe care o trăiesc

Toți românașii, astăzi, în Lume sau acasă,

Sunt slugi pe la nomazi, nenorocirea-i groasă,

Dar de va fi să fie cum spui și prevestești,

Oare-mi vei zice mie, de rău să mă ferești?

- Stai blând cu chibzuință, destinul tău e scris,

Va fi o biruință, va fi un Paradis

Și toată România, va deveni ca-n Rai,

Și toți vor ține glia, n-or vinde-o pe ”parai”.

Iar pruncii care-n Lume își vând inteligența

Și-au căpătat renume, simți-vor apetența

De-a reveni acasă, la glie, rădăcini,

La casă și la masă și la ai lor vecini;

Vor pune România pe-un nou și bun făgaș,

Vor șterge diferența că-i sat sau că-i oraș,

Va fi o bucurie, cum n-ați mai cunoscut!...

- Dea Domnu-așa să fie, căci mult am mai zăcut,

De-atâta supărare, văzând că Țara mea,

Ce-i unică sub soare este în vreme grea.

Îți mulțumesc din suflet, drag Înger vestitor,

Simt sufletul și-n cuget curajul creator,

Am să mă rog în taină pentru iubita mea,

Și pentru Țara faină și cei ce sunt în ea,

Te-aștept cu nerăbdare să-mi fii alinător,

Iubirii, Țării mele să-i fii ocrotitor!

Te iubesc cu-acea candoare, sinceră-adolescentină,

Cum și tu mi-arăți fervoare – ca o floare din grădină

Înflorești când de iubire îți vorbesc, doar te ador –

Știu că nu e amăgire, sufletul mi-e-așa ușor

Și te văd în toate cele, aer, apă, cer și nori,

Înger în visele mele, însă îmi dispari în zori

Ca s-apari pe la amiază, pe cărare printre brazi,

Când te văd, trupu-mi vibrează și te vreau cu mine azi.

Te iubesc cu nerăbdarea de-a te ști mereu cu mine,

Ca tine cât este zarea, nu e alta, și-o știi bine,

Simt cum dragostea curată se așterne între noi,

Precum ziua luminată, cu mult soare, dar și ploi

Care vin să dea belșugul câmpului de-un verde crud,

Căci pe unde-a trecut plugul, umblă sufletul zălud –

Umblă să te întâlnească și apari dinspre zăvoi

Ca să îți reamintească vâlvătaia dintre noi.

Te iubesc precum deșertul, râul cel învolburat

Care-l udă, stingând focul, soarelui înflăcărat,

Aducând pe mal verdeața – sufletul cel răcorit

În nisip aducând viața – e un vis, cum ați ghicit –

Vis de dragoste curată, izbândit așa frumos,

Căci iubirea minunată are-așa de mult folos,

Tu ești eu și eu ca tine, amândoi îndrăgostiți,

Iar iubirea mult va ține și-om fi veșnic fericiți!

În chinuri grele m-a născut,

M-a alăptat și m-a crescut,

Condeiu-n mână mi l-a pus

La școală când m-am dus.

Iubire caldă cum mi-a dat,

Eu nicăieri n-am mai aflat,

Căci toate mamele ne sunt

Ca niște zâne pe pământ.

Trecut-au anii dar și-acum,

Sunt tot același - nu știu cum,

În fața ei sunt tot fecior

Și de povețe-ascultător.

Dar ea, o văd, a-ncărunțit,

Iar ochii ei abia mijit

Mai văd, se mișcă chinuit;

Ce nu aș da să văd c-a-ntinerit.

S-a stins discret cum a trăit,

Când se crăpa de răsărit,

Cu toți copiii căpătâi

Ca o prințesă, cea dintâi.

Din cer de unde te-odihnești,

Tu mamă să-mi mai spui povești

Atunci când îmi apari în vis

Blândă, în verde paradis.

De-ai fi din ceruri coborâtă, n-ai fi un înger cum îmi ești,

Fiindcă tu ești desăvârșită, ca dintr-o carte de povești

Ți-e sufletul și chipul tandru, în toate cele-ncântătoare

Și-ai un miros ca de leandru, îl simt și inima mă doare –

De dragul tău, căci dragu-i mare, orice, aș face să te am,

Iubirea ta e-ncântătoare, precum mușcatele la geam –

Aș da ce vrei pe lumea asta să fim mereu doar împreună,

Tandem să fim să urcăm coasta vieții noastre mână-n mână.

De-ai fi din ceruri coborâtă, n-ai fi așa de mult de senină,

Căci fața nu-ți e mohorâtă, privirea-ți este cristalină,

Iar părul negru abanos, se unduie ușor,  pe umeri

Și e atâta de frumos, precum toți nuri-ți de-i enumeri.

Dar frumusețea-i trecătoare, tu ești și înțeleaptă foc

Și ai o minte sclipitoare și toate astea la un loc

Te fac făptura uimitoare ce a intrat în viața mea –

Mă rog iubirea-ți arzătoare, să înflorească și să stea

În preajma noastră, prea iubito, ar fi păcat ca să nu stea,

Căci toată viața mi-am dorit-o și știu că tu la fel ai vrea –

E-nălțător ce ni se-ntâmplă, așa mai rar au fost iubiri,

Tu s-o păstrezi la a ta tâmplă e un tezaur de-amintiri

Care va fi la senectute, o hrană dulce precum mierea,

Căci ale dragostei vii fructe, ne vor aduce mângâierea –

Copii, nepoți, și strănepoții, cu toți ne vor înconjura,

La nunta de-aur stând cu toții și sănătate ne-or ura.

Atunci îți voi aduce-aminte, de-acest poem ce ți-l dedic –

De-ai fi din ceruri coborâtă, așa ai fi și cred, nimic

Nu-ți mai lipsește să fii veșnic iubirea mea neprețuită,

Apărător să-ți fiu eu, vajnic, iar tu eterna mea dorită.

Pădure, draga mea pădure, mi-ai îndulcit copilăria

Cu fragi, afine și cu mure, care îmi umpleau pălăria,

Cu ciripit de păsărele, în ramul verde și umbros

Și veverițele rebele, umblând în sus, apoi în jos

În căutarea de alune și ghindă rumenă gustoasă,

Ele-ncercând ca să adune, să aibă-n iarna cea geroasă.

Îți văd aievea lopătarii și căprioarele gingașe,

Păscând alene printre arii și dropiile mari golașe

Care cloceau pe liziere, în cuiburi calde dar umbroase,

Fazani și fagurii de miere din trunchiurile scorburoase,

Mistreții care se-îmbăiau în lacurile din poiene

Și iepurii ce mișunau, mâncând din ierburi dulci, alene.

Mă văd din nou fiind la culesul de mânătărci și vinecioare,

Și-alte ciuperci, căci le știu rostul și mă feream de-otrăvitoare –

Plimbările lungi pe colnice, mi le-amintesc cu-atâta drag,

Dar astăzi parcă nu s-ar zice, că ai fi fost, zăresc doar vag

Tufișuri dese și virgine, ce-au răsărit mod spontan, sălbatec

Fiindcă aproape-n întregime, tu fosta-i ras de un zănatec

Curent zis de privatizare, ce te-a distrus și mutilat,

Pădure draga mea pădure, de parcă n-ai fi existat!

Eu te păstrez intactă-n suflet, ca amintire minunată,

În al copilăriei umblet, mi-ai fost și mamă, dar și tată,

M-ai răcorit cu umbra-ți deasă și m-ai hrănit cu dărnicie,

Pădure mândră și frumoasă, simbolul meu de veșnicie!

Țară mândră, plai de dor, ești pe mâna hoților –

Ți-au răpit și viitor și pământul din ogor,

Fabrici mândre, combinate, azi sunt toate demolate,

Iar pădurile sunt toate, retezate, exportate.

Țară mândră, plai de dor, nu mai ai nici ajutor,

Românașii stau și mor, la poarta spitalelor –

Doctorii au emigrat, în Vestul cel lăudat,

După un salar bogat și respectul meritat.

Țară mândră milenară, toți românii plecă-afară,

După o pâine amară, ce nu o găsesc în țară,

Sau de e, e cu mult chin, slugărelă și venin –

Azi îmi vine să mă-nchin, ca să nu mai bem pelin.

Țară mândră și deșteptă, vremuri grele te așteaptă,

Ai analfabeți la poartă, ce-o să aibă o rea soartă –

Când va fi și timpul lor, să fie de ajutor,

N-or să aibă nici un spor, iar foamea va da-n popor.

Țară mândră, cin’ te-ascultă, ai politica incultă,

Doar cu gușă și cu burtă, fără suflet, minte multă –

Toți gângavii și calicii, ce i-au lăsat bolșevicii,

Înțepători ca aricii, ce nu știu lecția fricii,

Guvernează România și i-au adus sărăcia,

Practică numai hoția, slujul și mitocănia –

Noi cu sonde de țiței plătim benzina cât trei,

Noi cu gaze câte vrei, ‘i-ngrășăm pe derbedei,

Ce-au venit de un’-te miri și-au averi și stăpâniri,

Făcute cu siluiri, pe-a poporului postiri.

Mă rog Domnul să le dea, soartă crudă, soartă rea,

Că au distrus țara mea, și poporul ce stă-n ea.

Românași din țara-ntreagă, nu mai răbdați soarta neagră,

Nu-i lăsați pe-alții s-aleagă, punând stăpânirea-ntreagă,

Peste țară și pe voi  scufundându-vă-n nevoi –

Fiți bărbați, fiți iar eroi și-alungați-i la gunoi,

Pe toți exploatatorii, ce-au venit din gena zării,

Colportorii, infractorii, ce-au ajuns în fruntea țării,

Și-au făcut triumvirat, încât țara-au ruinat;

Voi puneți-i la mezat confiscând tot ce-au furat,

Și puneți la guvernare din a României floare,

Minți deștepte, sclipitoare, fiindcă România are,

Iar pe delapidatori și pe exploatatori,

Expulzați-i către zări, sau dați-i hrană la ciori!

De nu m-aș îndoi, aș crede absurdul făr-al cerceta,

Doar cercetarea poate-accede către-adevăr ce poate sta

În fruntea mesei biruinței, a spiritului ce-i cuprins

În toate laturile ființei, de Duhul Sfânt cel Necuprins.

A studia și-a înțelege, nu-nseamnă-a fi necredincios,

Fiindcă numai știința-alege tot ce e bun și de folos,

Iar Dogma care-i închistată în laturile ei vetuste,

Este adesea perimată, cu puncte de vedere-nguste

Și pravile dar și cutume periculoase-a fi uzate

Deși-acceptate azi de lume, nu-s bune pentru sănătate;

Izvorul Bibliei ne-arată o apă rece cristalină,

Ce poate a fi consumată, și sufletu-nsetat alină,

Dar multele Sinoade care, se perindară în istorii,

Veniră care mai de care cu-nvățăminte iluzorii,

Ierarhi care-au fost dornici numai să-și lase numele-n anale

Au fost activi și-n fapte spornici, lăsând deșarte rituale,

Și rugăciuni cu dedicații, cu un limbaj alambicat,

A căror multe incantații, bagă creștinul în păcat –

Doar Rugăciunea-mpărătească, ce-i ”Tatăl Nostru”, negreșit,

Aduce pacea sufletească în cugetul neliniștit.

Dar și icoana-i o cutumă de la al Șaptelea Sinod –

IDOLATRIA, nu-i o glumă și poți fi socotit nerod

Sau doar naiv, dar cu credință să faci tot ceea ce se cere

Dar să nu ai vreo biruință – asta-i risipă de putere:

Să faci mătănii, să ții postul și în final să anulezi

Tot chinul, precum e apostul fiindcă icoane venerezi.

Respect credința, credinciosul, efortul lui de admirat,

Dar din neștiință, tot folosul, e un păcat de neiertat!

E vară, marea ne așteaptă, cu pas vioi să ne plimbăm

Pe plaja caldă și o treaptă spre fericire să urcăm –

E briza-atât de răcoroasă, șiragul de stabilopozi

Ne-atrage fiindcă e frumoasă priveliștea a mii de plozi

Ce intră-n saramura caldă, cu valuri mici și înspumate,

Și dezinvolt în ea se scaldă uitând tot ceea ce poate

I-a întristat, fiindcă părinții sunt mai severi și grijulii –

Îi țin din scurt pentru că ”prinții” sunt imprudenți, un pic zurlii.

În aer mii de pescăruși scâncesc planând cu ușurință,

În zborul lor de jucăuși vădesc atât de multă știință –

Fac acrobații complicate și-apoi plonjează printre valuri,

Căci sunt pescari de nu se poate, adevărate recitaluri

Despre cum e a prinde pește ne dau, iar noi îi admirăm,

Întreaga lume se crucește – aproape că-i aplaudăm.

Perechi, perechi, îndrăgostiții își trăiesc visul estival,

Schimbă-ntre ei cum fac iubiții ocheade fără de egal.

Adolescenți ridică zmeie, le dirijează cu plăcere,

Multicolore odisee - punctează cerul efemere.

Părinții lor stau pe șezlonguri, ”furând” din razele de soare,

Tot bronzul și sunt niște ruguri, ”că de-aia au venit la mare!”

Bătrânii, mult mai ponderați stau, sub umbrele tacticoși,

Politicoși, manierați nu intră-n ”ceata de cocoși”

Care bat minge-ntr-o miuță, sau într-un volei pus ad-hoc –

Sperând c-o fată mai drăguță i-ar remarca, de au noroc.

În depărtare pacheboturi ce poartă doar turiști bogați

Prin lumea-ntreagă-n zeci de porturi, înfruntă cu curaj brizanți,

Emit saluturi din sirene, către acei ce sunt pe mal –

Și sunt vopsite pe carene cu tonuri  fără de egal.

Ușor, ușor, se lasă seara, încep spectacole, lumini,

Căci asta este viața vara în ‘cest șirag de stațiuni

Ce populează malul mării – auzi până târziu în noapte,

La melodii cu gustul sării, sfârșite-apoi cu mii de șoapte,

Fiindcă iubirea estivală, un episod în miez de vară

E efemeră și suavă, de o trăiești, o să te doară –

Ea are frumusețe plajei și farmecul spumos de val

Cu gustul rafinat al vrajei sărutului drag, estival.

Impostura-i pretutindeni, deghizată în valoare,

Cu țarțamuri și cu ”pinteni” și cu voci sforăitore –

Unul cu-altu-n parvenire, impostorii se unesc,

Și sunt pentru omenire, lucrul cel mai grav, grotesc,

Fiindcă tot ce-i veritabil, valoros și deci util,

Pentru ei nu e valabil, au toți suflet de vechil,

Sabotează merituoșii, tot ce este creativ

Se poartă precum cocoșii, binele le e motiv

De ripostă, de ofensă, le e aspru inamic,

Și-n trufia lor imensă, ei nu au creat nimic.

Paraziți, precum bondarii ce consumă ‘geaba miere,

Impostorii n-au fruntarii, toți acced către putere,

Se strecoară dau din coate, pun de-o intrigă sau două,

Totul merge ca pe roate – procedura nu e nouă –

De când este omenirea n-a avut leac pentru ei,

Fiindcă asta li-i menirea, de borfași și derbedei.

De-i ei după-mbrăcăminte, toți sunt scoși ca din Armani,

Însă nu prea au în minte, decât lux, potol și banii –

Un flagel sunt pentru țară, sunt o frână uriașă,

Deși  poate să nu pară, ei, această-armată lașă

Bulversat-au azi valoarea -  mințile iscoditoare,

Au plecat cât este zarea, în țările iubitoare

De dreptate și de carte, de creație, cultură,

Fiindcă-n țară impostura, s-a-nmulțit peste măsură!

Ești visul nopților de vară, miracolul înfăptuit –

Ce ar putea ca să mai ceară un om care-i așa iubit?

Ești minunată, ești sublimă, ești o comoară-n viața mea,

Un sentiment ce mă animă și-n inimă mereu va sta.

Cu tine-alături pot răzbate și pot friza chiar absolutul,

Simt inima în piept cum bate și ăsta-i numai începutul

Unei idile ce-o răzbate, prin timp va crește negreșit,

Căci sentimentele curate nu vor avea nicicând sfârșit.

Ești unică pe lumea asta, iar sufletul ți-e minunat –

Te văd ivită la fereastra de unde ieri m-ai salutat

Când am plecat de lângă tine, cu sufletul înnourat,

Fiindcă nu pot, tu știi prea bine, să stau de tine depărtat.

Dar dragostea ce ne unește ne face să ne revedem

Mereu, fiindcă ea crește și noi alcătuim tandem –

Cât vom trăi pe lumea asta vom fi-mpreună negreșit,

Ne vom alătura la casta acelora ce n-au cerșit

Iubirea, fiindcă ea ne vine firesc și tandru, fericită,

Și văd în timp că ea devine mai mare, căci așa-i ursită –

Miracolul ce ne cuprinde și e atât de-ncântător

Îmi dă șuvoiul de cuvinte și-mi dă mereu de tine dor.

Ești visul unei nopți de vară care s-a-nfăptuit, vezi bine,

Chiar dacă poate să mai doară ceea ce simt eu pentru tine,

E o durere dulce-amară, un sentiment înălțător –

Și simt iubito-ntâia oară un suflet cald și-așa ușor!

Iubito,-n seara asta minunată când mușețelul a-nflorit în crâng,

Iar liniștea de foșnet tulburată, al frunzelor de plop, aș vrea să strâng

În brațe mijlocelu-ți de naiadă și buzele aș vrea să îți sărut –

Însă te rog ca nimeni să nu vadă nimic ce între noi s-a petrecut,

Va fi secretul nostru cu pecetea iubirii minunate dintre noi,

Și astfel potoli-vom setea de-a fi alături, de-a sta amândoi –

Ce poate fi mai minunat pe lume decât iubirea ce-i împărtășită

Și ce-ar putea din toate cele bune să-ți stea alături, dragă mea iubită?

Nimic nu e asemenea cu tine, nimic nu e atât de minunat,

 Iubirea mea-i enormă, știi prea bine, un sentiment atâta de curat

Cum n-a mai fost și n-are să mai fie, îl simt și e atât de-nvolburat –

Cu tine-alături nu-i filozofie prea mare orice-i de-nfruntat.

În seara asta întâlnirea noastră, de nimenea știută, în zăvoi,

Va fi asemeni florilor din glastră, eu mii de dulci cuvinte spune-voi –

Otava ce cosită va fi patul în care te voi așeza cu mult alean,

Și poate, mare ne va fi păcatul, de-a ne iubi o noapte cât un an;

Dar un păcat în sine nu-i iubirea, e-un fel de-a spune c-ar fi interzis

Să ne iubim, deși asta-i menirea, chiar nepecetluită, ți-am prezis

Că noi vom fi-mpreună cât ni-i viața și-apoi în absolut în Paradis,

Spre tine tot mereu ”mă poartă ața”, iar fericirea, iată ți-am promis.

Acum în seara asta minunată când tot ce-i viu în crâng ne celebrează,

Aș vrea ca tu să simți tot absolutul, cum inima în mine trepidează,

Căci noaptea e prea mică, trece iute, șuvoiul de iubire e imens,

Iar gesturile tale-aproape mute, dau dragostei din noi atâta sens.

Dar iată, zorii zilei se arată, noi ne trezim din somnul așternut

Spre ziuă – te privesc, iubită fată și roua peste tine s-a cernut –

Ai stropi de apă-n păr – mărgăritare, ce strălucesc în soarele ivit,

Ești minunată, ești încântătoare, iar eu nu mă mai satur de privit!

Ea este sublimă doar în teorie, în viață-aplicată e-un amplu coșmar,

Din toți politrucii s-aleg doar o mie, ce n-au în glagorii o spiță măcar.

Votează toți proștii, și oligofrenii, ce-și vând conștiința pe-un litru de vin –

Le cântă prohodul și multe utrenii, iar țara, poporul, e plin de venin

Căci nu mai există în lumea aceasta, ca în România atâta popor,

Neștiind nici planeta, din pricina asta, li-i mintea-ncețată cum este un nor –

Votează cu mațul, votează cu cu mintea redusă de patimi la simplu organ,

Sunt mici precum lintea, din pricina asta, stârnesc câteodată chiar un uragan,

Iar țara sărmana condusă-n genune, de toți politrucii aleși la toptan,

Își pierde averea, își pierde renume și-i tot mai săracă în an după an,

Iar toți inamicii, profund jubilează, se fac că ne-ajută cu sfaturi și bani,

Dar ne-ndatorează și astfel creează prăpastii căscate în puntea de ani.

Ce-or face urmașii, ce-or face copiii, ce au moștenire un P.I.B. anual,

De plată spre dânșii ce-s frați ai stihiii, și pun încă-o dată de-un nou ritual,

În care declară pompos și angelic că-s bune intenții ce au pentru noi,

Dar vezi că-mprumutul cu iz psihedelic, ne bagă profund tot mai mult în noroi?

A fi democrat cred eu, presupune un minim decent de glagorii în cap,

Căci altfel de e generează-o ”minune” și toate-aberațiile nu mai încap

În inima țării, în cugetul ei, se cască prăpăstii ce nu-s de trecut –

Când doarme conștiința, lăsăm pe mișei să ne încropescă-ntru somn așternut.

De-ar fi după mine, iar vot cenzitar, aș pune în țară și oameni cu cap,

Și-ar spune cuvântul, n-ar fi în zadar, iar democrația, n-ar fi handicap.

Ne naștem cu toții cu câte-n ”talant”, mai mare, mai mic, după voia de Sus,

Dar eu cred c-ar fi infinit elegant, să și judecăm tot ce vrem a fi spus –

Iar locul în lume, să-l știm că-i corect, valoarea în sine să ne fie curată,

Și sigur, atunci n-ar mai fi vreun abject, ce fiind ilicit, rău profet se arată!