E târziu, noaptea se întunecă
și cade pe pământ.
E o seară de octombrie,
gândurile își deschid floarea,
sufletul flutură amintiri,
iar eu nu știu
pe care dintre ele
să le culeg din grădina vieții.
Văd cum anii
mi se desfrunzesc pe rând,
în fiecare zi pleacă
un fragment de timp
ce se pierde ca niște frunze
aruncate de vânt.
Afară vântul
se odihnește-n frunze,
iar în casă mă mângâie
umbra mamei
în chipul icoanei.
Vreau să deschid fereastra gândului,
dar tu râzi și-o-nchizi la loc.
Ne-am despărțit în zori
când ne-a bătut în geam
soarele cu razele sale calde
și ne-a anunțat despărțirea.
Ai revenit acum
și nu mai ai răbdare,
îmi tot săruți genele,
mă îmbrățișezi
și mă mângâi cu tandrețe.
Nu-ți mai rezist,
las totul pe mâine.....
Întunericul se rostogolește
peste noi și ne acoperim
cu pătura moale
a somnului.
Adorm îmbrățișată de tine
MOȘ ENE.
-->