Modalitatea de gândire eminesciană a reflectat ca într-o oglindă pusă la dispoziţia celor care voiau să privească în ea, evenimentele redate prin articolele scrise de el, editoriale şi fapte ale timpului, care conţin un veritabil punct de sprijin al cunoaşterii tematicii tratate.
         În legătură cu publicistica lui Eminescu, de mare folos devine sublinierea importanţei ei pentru societatea românească, pentru că referirile directe şi lipsite de menajamente cu privire la mecanismele de funcţionare a aparatului politic şi administrativ în România secolului XIX, polemicile vii stârnite de activitatea acestora şi poziţiile adoptate de gazetarul Eminescu sunt, în principal, demonstraţii oglindite ale funcţionalităţii lor, care mai cu seamă concretizează dreptul la opinie.
        Odată cu ivirea articolelor lui Eminescu se instaurează – în pofida tuturor doleanţelor puterii - un climat democratic real, care oferă dezbaterea neîngrădită a principalelor probleme aflate la ordinea zilei - prin punerea în discuţie a lor - din toate punctele de vedere. El este considerat pe bună dreptate opinia publică a acelei perioade.
        Ori de câte ori abordează vreo chestiune legată de dezvoltarea în termeni moderni a României, Eminescu face apel la tot ceea ce poate fi sesizat prin uzul raţiunii – un ceva care se regăseşte ca expresie a propriei gândiri dinamice, vii şi polemice.
       Toate acestea sunt manifestate din ceea ce doreşte să explice ori să întărească în editorialele sale, mai mult, el chiar recunoaşte că este reacţionar şi afirmă într-un articol acest lucru la modul argumentativ: „Deosebirea de metod între reacţiunea al cărei rol ni-l atribuim şi-ntre reacţiunea apuseană stabileşte totodată şi o deosebire fundamentală a spiritului de reacţiune.”
        Şi în rândurile care urmează acestei afirmaţii, el face separaţia între staţionaritatea reacţiunii europene - care nu concepe concesii interne în societate - şi îngăduinţa, atât cât funcţionează ea împreună cu statul naţional, recomandată în vederea mersului firesc al dezvoltării unei naţiuni.
       Ceea ce frapează, atrage, incită şi astăzi - sau mai ales astăzi - în articolele lui este felul în care se remarcă preocuparea pentru cunoaşterea autentică şi cât mai exactă, a ceea ce se petrece în societatea al cărei exponent este şi el, însoţită de surprinderea „fotografică”, asimilată dintr-o viziune cu mult mai grandioasă decât cotidianul imediat.
        De aceea când vorbim despre articolele politice scrise de el nu ne putem referi doar la o anumită modalitate de prezentare a realităţilor, ci la un „mănunchi” în care se împleteşte istoria cu ştiinţa, ştiinţa cu filosofia, iar aceasta din urmă cu economia şi sociologia.
       Dacă luăm în considerare fie numai conceptul de naţionalist atribuit lui, remarcăm o percepţie ce este de natură a cuprinde în sfera ei o întreagă lume a ideilor, într-un prototip sensibil al universului în care trăieşte gazetarul.
       Eminescu susţine valorile fundamentale ale societăţii democratice - deşi acest concept numai corespunde demult cu sensul lui original - dar nu avem alt cuvânt la îndemână - mai exact cele care ating libertatea şi diversitatea - esenţiale în ridicarea civilizatorie a României.
       În publicistica lui regăsim toate subiectele fierbinţi ale vremii sale: de la cele politice legate de relaţiile dintre partide şi activităţile guvernului, până la cele ce ating - la modul dureros - naţiunea română: problema teritoriilor ocupate, ori mai puţin cunoscuta afacere Strousberg, în care concesionarea construcţiei căii ferate Roman - Bucureşti – Vârciorova – în favoarea lui Heinrich Strousberg - a produs, împreună cu imense prejudicii aduse statului român, şi un extrem de puternic scandal politico-financiar.
       Eminescu îşi formulează întotdeauna afirmaţiile însoţite de un material documentar solid, argumentat pe baza faptelor concrete, calitate din care derivă capacitatea lor de a fi interpretate din toate punctele de vedere.
        Chiar dacă luptă pentru modernizarea României, el este un adept al tradiţiilor autentice - crez pe care îl face cunoscut prin atitudinea pe care o are faţă de liberalismul formelor retorice. Articolele lui sunt impregnate de spiritul treaz al unui „patriot de structură şi substanţă” , care supune în mod curajos criticii opiniei publice tot „balastul social şi politic” din care este alcătuită societatea.
        Claritatea şi o deosebită stare de conştiinţă sunt calităţi fundamentale pe care gazetarul Eminescu le deţine din plin. El scrie despre ceea ce se petrece ca fenomen şi vorbeşte despre imagini pe care timpul său le oferă în manifestarea socială, nu individuală, ori, izolată. Eminescu nu învinuieşte un individ anume ci „pătura speculativă” şi lipsită de productivitate a comunităţii.
        Ceea ce evidenţiază jurnalistul este legat de toate manifestările care generează orice tip de îmbogăţire fără muncă, chestiune care implică pauperizarea avuţiei naţionale, şi, subliniază existenţa unei acţiuni de sărăcire a celor care muncesc şi pe capul cărora se pun toate birurile - pentru menţinerea şi susţinerea unui „stat risipitor şi o pătură conducătoare înnămolită într-un trai exorbitant.”
       El surprinde în articolele pe care le scrie mentalitatea, din nefericire permanentizată, prin care o mulţime de indivizi vor să-şi clădească cu ajutorul statului toate onorurile şi bogăţiile şi care fac din ideea de libertate, doar un profit, în vreme ce aceleaşi concept oferă claselor de jos „libertatea” de a merge pe apa Sâmbetei.
       Calitatea lui de geniu în jurnalistică apare implicit din actualitatea articolelor sale.
        Care din ele nu-şi găseşte apartenenţa în zilele noastre? Practic toate vorbesc despre ceea ce se petrece în chiar momentul în care scriem aceste rânduri. Iar una dintre calităţile geniului, la modul impersonal, derivă din permanenţa prin actualitate.
        Cu atât mai mult cu cât Eminescu nu a fost doar un gazetar, ci şi „un economist profund şi un sociolog de fineţe, în simbioză deplină cu un geniu profetic şi cu un român autentic. Şi cum fireşte, sociologicul şi economicul, în interdependenţa lor, determină politicul, iar acesta, la rândul său, le modelează pe amândouă, este de la sine înţeles că orice investigaţie a unei realităţi naţionale e, prin însăşi natura obiectului său, obligată să le integreze organic pe toate trei. Aşa a ajuns Eminescu gânditor politic.”
        În calitatea lui de jurnalist Eminescu este într-un mod implicit – aşa cum afirmă şi Radu Mihai Crişan în cartea sa Eminescul Politic – fondatorul şi formatorul ideologiei naţionale înţeleasă în toată modernitatea ei, asimilată ca săgeată - ac compas evolutiv pentru poporul român.
        Singurul lucru care îl face să vibreze – fie indignat, fie compasiv - este sentimentul apartenenţei la neamul românesc, simţire pe care de altfel îşi clădeşte tot sistemul valoric şi mental „străbătut de la un capăt la altul, ca de un fir roşu, de primatul adevărului şi al iubirii de neam.”
        Pentru Eminescu valoarea intrinsecă a ceea ce el personal înţelege a fi naţiunea română este dată de raportarea organică a naţionalului la universal, raport care învigorează tradiţia şi experienţa românească prin asimilarea compatibilă, a tot ce îi poate fi de folos din fântâna veşnic izvorândă şi plină de înţelepciune a umanităţii.
Din acest punct de vedere devine limpede că Eminescu este precursorul şi susţinătorul unei interculturalităţi cu adevărat autentice.
        El aduce prin publicaţiile sale cu privire la societatea în care trăieşte o „critică socială extremă.” Problema socială este cea care prin bilanţul dintre bine şi rău, ori prevederi şi aşteptări validează într-un fel sau altul, rezultatele izvorâte din noua „fizionomie” a statului ce se voia atunci – şi ciudat - şi acum unul „european”.
        Ca şi când România s-ar fi aflat pe harta Asiei, ori a cine ştie cărui alt continent.
        Un alt „deranj” provocat puterii conducătoare este afirmarea şi sublinierea rolului cultural al Moldovei, privită ca „învăţătoare a românilor de pretutindeni.”
         În Scrierile politice şi literare editate de Ion Scurtu, Eminescu spune răspicat: „Moldova joacă în dezvoltarea modernă a românilor un rol însemnat. Aici, în mare depărtare de şarlatanismul intelectual, de suficienţa şi corupţia centrului politic al ţării, s-a făcut binefăcătoarea reacţiune în contra ignoranţii şi spiritului de neadevăr al «academicienilor».”
         Activitatea sa de jurnalist este structurată pe diferite perioade. La Timpul Eminescu îşi începe efectiv munca la începutul lui noiembrie 1882 şi o încheie în iunie 1883. Articolele editate în perioada petrecută ca redactor al acestei publicaţii sunt cuprinse în patru alte subcategorii, care cuprind anii 1877 - 1880, februarie 1880 - decembrie 1880, ianuarie 1881 - decembrie 1881 şi ianuarie 1882 - iunie 1883. În afară de cele publicate aici – şi cele de la Curierul de Iaşi, mai are colaborări la România Liberă şi Fântâna Blanduziei.
        Eminescu îşi face prin articolele apărute intrarea în redacţia ziarului bucureştean, în urma condiţiilor aspre în care Slavici – pe atunci simplu redactor este presat să scoată cotidianul.
        În urma rugăminţii manifestată de prozator, Eminescu îi răspunde că „porneşte la Bucureşti, de îndată ce i se trimit bani, dimpreună cu bagajele: cărţi, manuscripte, ciobote vechi, lăzi cu şoareci şi molii, populate la încheieturi cu deosebite naţionalităţi de ploşniţe»” , după care părăseşte Curierul de Iaşi, unde este de asemeni redactor din mai 1876.
        Plecarea poetului de la cotidianul ieşean are repercusiuni asupra apariţiei zilnice a publicaţiei, în sensul că ieşirea gazetei se va face deficitar - cu numai două articole timp de o săptămână. Datarea plecării din Iaşi şi începerea activităţii în Bucureşti este posibilă prin cercetarea apariţiilor editoriale ale ziarului în această perioadă.
        În privinţa noului loc de muncă oferit în Bucureşti, cum soarta războiului din Balcani era incertă şi nedecisă, prudenţa în tratarea subiectelor sociale devine un imperativ important cu privire la discutarea chestiunilor politice, pentru că, aşa cum îi scrie Slavici lui I. Negruzzi într-o epistolă din decembrie 1877: „«Timpul» în sfârşit îl citeşti în toate zilele - dacă îl citeşti. Ordinul de zi este rezerva -, astfel încât fiecare cuvânt se cumpeneşte de trei ori şi cel mai bun articol este, în care nu se zice nimic. În curând vom începe o campanie straşnică”.
        Doar că mai mult ca sigur Slavici nu bănuia că Eminescu nu va face rabat de la realitatea cruntă şi de plâns a momentului, astfel încât, după ce-şi începe activitatea, campania în cauză ia naştere şi ea - din partea poetului cu articolul Dorobanţii, în vreme ce Slavici scrie un altul, numit Sărmanii viteji de la Plevna.

Motto: „Pentru ca răul să triumfe, e suficient ca oamenii buni să nu facă nimic.”

Edmund Burke^[1]

            Pentru a avea dimensiunea reală a ceea ce Eminescu a simţit permanent pentru ţara asta a noastră e suficient să ne raportăm la cele câteva cuvinte rostite pentru Gheorghe Panu, pe care acesta din urmă le redă în cartea sa Amintiri de la Junimea: „Panule, ştii tu că în lumea asta nu este nimic mai interesant decât istoria poporului nostru, trecutul lui... Tot, tot este un şir neîntrerupt de martiri.”^[2]

            Poate că nici nu bănuia pe atunci că avea să devină unul dintre ei.

La Timpul scriitorul se ocupă de problemele cotidiene, însă articolele sale sunt cumva organizate pe coordonate uşor de urmărit de-a lungul activităţii sale ca ziarist. Eminescu are o capacitate cu totul deosebită, genială - de examinare a evenimentelor de natură politică internă şi externă.

 Activitatea jurnalistică eminesciană, situată undeva într-un con de umbră de care foarte puţini au ştiut, a stârnit controverse şi discuţii aprinse şi atunci şi o face şi astăzi. Personalităţile politice ori literare ale vremii sale sunt stânjenite de francheţea şi „degetul pe rană” pus permanent de Eminescu în articolele apărute în Timpul ori în Curierul de Iaşi.

            Încadrată într-o sferă europeană, a cărei ideologie la nivel de comunicare face parte din filonul ataşamentului faţă de valorile tradiţionale, cugetarea lui Eminescu aparţine şi ea dinamicii revoluţionare care cuprinde - prin spiritul ei - structura socială a românilor.^[3]

           Că aparţine mai mult sau mai puţin acestor conexiuni revoluţionare poate fi un fapt secundar. Importantă rămâne modalitatea de punctare permanentă a erorilor, voite sau nu, ale „actorilor politici” ai momentului, manifestate prin raţionamentele solide şi profunzimea analizelor susţinute, de o mare acurateţe, pe care şi-a pus amprenta personală, care sunt o sfidare la adresa convenţionalului.

           Câteva puncte cheie care conduc la „jena” politicienilor - dar şi a anumitor confraţi în ale scrisului - se pot trasa din atitudinile - cel puţin stranii - vis-a vis de Eminescu, în condiţiile în care importanţa sa din punct de vedere social era una mai mult decât modestă.

Singura explicaţie care rămâne în picioare este apartenenţa sa activă la organizaţiile pentru drepturile românilor în general, şi, a celor din Ardeal în particular. Vorbim despre România Jună, Societatea Carpaţii, Românismul ori Orientul.

            Eminescu este un pericol potenţial şi inflamabil la cea mai mică scânteie, cu atât mai mult cu cât, în calitatea sa de gazetar deţine, implicit la Timpul - ziar care devine cotidian la scară naţională – accesul la pârghiile trebuincioase îndemnului la acţiune, iar „smulgerea” lui din ideile şi principiile pe care le-a susţinut şi în care a crezut cu trup şi suflet este practic imposibilă.

 Cu atât mai mult cu cât articolele sale ajung de multe ori spontan la inima cititorului, prin concizia şi analogiile de o fină ironie.

           Aşa se petrece cu articolul din 8 aprilie 1879, intitulat Un cenuşar Român unde modalitatea de exprimare este foarte plastică în redarea unui „amploaiat” din Dobrogea, ce se străduieşte să explice sistemul liberal unui turc. Şalvaragiul nu înţelege nimic din prima explicaţia savantă, pentru că mintea lui se raportează la sistemul propriei naţiuni, cu alte cuvinte sub principe el „vede” un analog al padişahului „sub ministru ceva analog cu vizirul ş.a.m.d. – Nu - îi zice amploaiatul - poporul este suveran. Uită-te ici în cafenea la toţi câţi sunt de faţă. Toţi sunt suverani, ei pun ţara la cale. Abia acuma turcul înţelesese – Acu` ştim, guvernul vostru genabet-tacâm (tacâm de haimanale, stâlpi de cafenea) estem.”^[4]

          Şi, continuă Eminescu: „Poporul? Naţiunea? Iată două expresii pentru una şi aceeaşi noţiune (...) În gura genabet – tacâmului nostru poporul este ceva nedefinit, monstruos, incert, zgomotos, ceva căruia nu-i mai dai de capăt.”^[5]

          O astfel de creionare a capetelor politice vorbeşte de la sine. Cu toate că Eminescu nu marchează politica naţională, el este considerat fondatorul ideii naţionale moderne^[6].

          S-a avut grijă şi atunci şi - mai ales după dispariţia poetului - să se facă în mod voluntar o disociere între opera literară - cea care conţine toate poemele şi textele lui, de cea jurnalistică, dar mai ales politică – secţiune închisă pentru majoritatea românilor, iar o lungă perioadă de timp interzisă de-a dreptul.

          „Aşa-zisul cult Eminescu este o dimensiune ad-hoc confecţionată, pentru a preveni şi a face ineficient un veritabil cult Eminescu. Prin numita diversiune se creează impresia (pe care cei naivi o iau ca atare) că eminescianismul este un element nefast, inamicul public numărul unul al democraţiei şi al statului român.”^[7]

           Fenomenul acesta a înregistrat una dintre cel mai mari dimensiuni după al doilea mondial, iar rezultatele sunt prezervate foarte atent - şi cu multă convingere - de unii, şi astăzi. Despre mult dorita minimalizare a lui Eminescu ne izbim din nefericire destul de des în zilele noastre.

           Cu privire la acest fenomen al desacralizării a tot ce ţine de manifestările autentice ce conferă valoare actului creator românesc, Dan Puric spune într-un interviu pe Capital TV: „La noi – desacralizarea. Primul lucru pe care ne-au învăţat comuniştii a fost să scuipăm pe valori şi să pupăm valorile false. Iar ăştia care ne învaţă acuma, cei din intelectualitatea noastră trădătoare, vor să aruncăm la coşul de gunoi toate valorile tradiţionale. Toate. Adică: ăia, cel puţin, i-au băgat în puşcărie, ăştia îi scuipă. «Care măă... literatură interbelică, `ai măă, mă laşi?»; «Ei Eminescu, un poet de-al nostru...», «Stimaaaţi spectatori, sinnntagma de poet naţional efectivvv îmi face greaţă...» Era la TVR 1. O ţoapă. Da. Ştii? Noi ne-am apucat să reinterpretăm critic şi să ne dezicem de Eminescu. (...) Noi îl facem pe Eminescu vraişte. Sigur, nu poporul român. El îl iubeşte. Vorbesc despre trepăduşii ăştia, care vorba lui Noica, au cunoştinţe, dar nu au cunoaştere. (...) Ceea ce trăim noi acum este o degenerare: morală, fizică, spirituală.”^[8]

           De ce şi după atâta vreme de la dispariţia lui fizică, Eminescu naşte temeri, naşte „frică”?

           Unul din motive ar ţine, să spunem, de latura lui profund omenească, a cărui plasticitate este efectiv inegalabilă prin descrierile şi metaforele poetice. Asta aparţine romantismului sublim - care afişat astăzi în lumea tinerilor aduşi în majoritate la stadiul de mimi incapabili să facă ceva din adâncul sufletului - devine un model - chiar comportamental -complicat.

           Trist este că nu sunt ei de vină. Ei sunt îndoctrinaţi „să nu-şi bată capul”. A fi romantic şi a vorbi frumos „e de-a dreptul pur şi simplu”.

           Dar ne interesează mai mult latura care determină angoasele ce ţin de modalitatea lui de a pune în paginile ajunse la cititorii vremurilor lui, a ceea ce se petrece şi astăzi - lumea condusă din umbră. Într-un mod foarte interesant – ca să nu spunem ciudat de-a dreptul, unul din guvernele aflate nu demult la putere se autointitula pe faţă „guvernul din umbră”. Eminescu a ştiut să pună sub lupă exact acest gen de conducere.

           Modul lui de exprimare are darul să trezească. Eminescu este periculos pentru unii şi astăzi - exact pentru această inegalabilă aptitudine a sa: capacitatea de a trezi. Şi sufletul şi conştiinţa. Ori, cine are nevoie de conştiinţe treze?

           Să mai menţionăm numai faptul că în 2009 ziarul Curentul aduce la lumina rampei uimitorul fapt: la 120 de ani de la moartea lui Eminescu, Muzeul Literaturii Române nu are nici cea mai neînsemnată activitate dedicată jurnalistului, omului politic şi poetului român, în schimb are o mulţime de mici-mari activităţi pentru staff-ul politic al timpurilor noastre: „Ieri, însă, Muzeul Literaturii Române şi-a închis porţile pentru Eminescu. Am sunat la secretariatul Muzeului şi la biroul de relaţii publice, încercând să aflăm care e motivul pentru care în programul Muzeului din ziua de 15 iunie nu există nici o menţiune şi nici un fel de activitate. Ca şi când această zi nu ar avea nici un fel de semnificaţie pentru culturnicii MLR. Site-ul Muzeului nu precizează nimic, iar de la angajaţii instituţiei am aflat că de fapt pagina web nu mai este de actualitate şi că nu am ce afla de aici.”^[9]

           Cu toate că muzeografii aveau pregătit un proiect de documente, fotografii şi o evocare a poetului Mihai Eminescu, acesta este refuzat fără nici o explicaţie de către directorul Radu Călin Cristea, care manifestă în schimb un dispreţ făţiş „faţă de marii poeţi ai României - excluşi şi după moarte din chiar instituţia care gestionează valorile literare ale ţării.”^[10]

            Am putea crede că după atâta amar de vreme în care opera jurnalistică, politică şi uneori literară a fost ţinută la „index” n-ar mai putea exista motive de îngrijorare faţă de Eminescu. Paradoxal însă - sau poate nu tocmai - ele există. Ceea ce nu face altceva decât să evidenţieze actualitatea extraordinară a scrierilor sale.

           Ca redactor şef la Timpul, publicistul schimbă linia de „conduită” a ziarului. Cu tot conservatorismul din care s-a ivit cotidianul, sub direcţia lui Eminescu lucrurile capătă o notă de gazetărie nouă şi câştigă o audienţă neaşteptată, datorată modului de punere în discuţie a problematicilor vremii.

           Ceea ce a urmărit să facă Eminescu a fost să prolifereze tiparul unui obiectivism de dorit în orice activitate jurnalistică, marcată de curajul de a pune punctul pe „i”.

           Parolele şi semnalele „elitei din umbră” care abundă dintotdeauna în multe - dacă nu în majoritatea publicaţiilor - sunt eliminate prin simplitatea, cristalizarea doctrinei moderne naţionale şi atitudinea directă şi demnă, manifestată prin punerea pe hârtie a gândirii redactorului şef, apt astfel să ofere cititorilor români un alt unghi de observare a evenimentelor perioadei în care trăiesc.^[11]

           Nimeni nu vorbise până atunci atât de hotărât şi pe faţă despre sistemul judiciar corupt (sună atât de familiar), cum o face gazetarul Eminescu în articolul publicat pe 12 septembrie 1878 - în care, demască modalitatea coruptă a judecătorilor ce nu doar achită pe cei mari şi vinovaţi de prejudicii imense „dar mai înainte de-a ajunge la tribunale, juzii judecători sunt aci spre a găsi mijlocul de a declara că nu e caz de urmărire”^[12] penală.

           Cine mai punctase până atunci atât de clar şi detaliat falimentul unei ţări decât el în Astăzi se deschide Adunarea... din 16 septembrie 1878, unde explică limpede: „Între duşmanii noştrii şi ei (fanarioţii - s. n) s-a pus la cale că România să sângereze din nou. (...) Tot pentru această sesiune extraordinară se mai păstrează şi un alt proiect: acela al emisiunii de bani adevăraţi de hârtie, de astă dată prin crearea unei aşa-numite bance de fiţuici. Împrumutul silit cu bilete ipotecare nu ajunge pentru acoperirea colosalelor rezultate politice obţinute de radicali. Mai trebuiesc 60-70 de milioane de fiţuici fără nici o garanţie, emise de guvern chiar, printr-o bancă înfiinţată de el, cu guvernator şi viceguvernator ca la banca Londrei.”^[13]

            Valabilitatea simţului acut şi critic de observaţie eminescian este din nefericire pentru unii, puternică - la fel de puternică şi astăzi. Pentru că „cei ce nu-şi pot aminti trecutul şi nu pot învăţa din istorie sunt condamnaţi să le repete.”^[14]

            Probabil din cauza asta există voci supuse celor „din umbră” care se dezic cu foarte multă vehemenţă de Eminescu. Care îl pun nici mai mult nici mai puţin decât într-o aşa zisă „bursă a valorilor” şi constată cu plictis în glas – în diverse emisiuni cum că „nu mai e la modă” pentru că „nu mai dă bine azi”, ori pur şi simplu că este „exasperant de învechit”, aşa cum îl caracterizează Horia Roman Patapievici.

            Mai mult, Patapievici vorbeşte despre „rudimentele sale (este vorba despre Eminescu - s. n.) de gândire politică. Din acest punct de vedere, el este realmente nul.”

            Răspunsul pentru subminatorii culturii şi realităţilor române, oferit în aceeaşi „notă modernă” este unul singur: după cum singuri putem constata din lectura articolelor eminesciene, el este incredibil de „în vogă.”

            Eminescu nu este reabilitat din nefericire nici înainte, nici după „revoluţie”. Abia ultimii ani - după 2007 - începe să iasă la iveală - spusă de-a dreptul, adevărata dramă a gazetarului avid de a transforma ceva – atât cât Dumnezeu i-a lăsat puterea – pentru naţiunea din care face parte.

            Aşa cum afirma criticul şi istoricul literar, eseist, filozof al culturii şi pedagog Zoe Dumitrescu Buşulenga, încetul cu încetul se fac conexiunile necesare aflării adevărului despre Eminescu.

            De departe el este un spirit care, în căutarea adevărului - şi nu vorbim despre cel susţinut de vreun partid sau altul al vremurilor sale, ci de cel al poporului român - nu a ţinut seamă de nimic - în sensul propriei protecţii.

            Este limpede că dacă ar fi fost după autorităţi, acest adevăr ar fi rămas undeva în ceaţă, plutind la îndemâna noastră, dar niciodată „palpat” în vreun fel.

            Tot acest mare eseist român care a considerat că trebuie să-şi încheie viaţa într-o mănăstire - cât mai aproape de Dumnezeu - spune: „Acesta a fost Eminescu, pe care unii consideră astăzi că trebuie să-l denigreze. Theodor Codreanu a scris „A doua sacrificare a lui Eminescu”. Eu aş zice că au fost trei sacrificări: prima în timpul vieţii lui, când era privit de contemporanii săi ca o ciudăţenie. (...)! A doua a fost în anii ’50, când sovieticii aveau în plan să ne reteze rădăcinile. Şi a treia se întâmplă în momentul de faţă, promovată, din păcate, dinspre vest, ceea ce e o mare tristeţe.” ^[15]