EMINESCU - JURNALISTUL POLITIC - PARTEA I

[Sorina Zota]

         Modalitatea de gândire eminesciană a reflectat ca într-o oglindă pusă la dispoziţia celor care voiau să privească în ea, evenimentele redate prin articolele scrise de el, editoriale şi fapte ale timpului, care conţin un veritabil punct de sprijin al cunoaşterii tematicii tratate.
         În legătură cu publicistica lui Eminescu, de mare folos devine sublinierea importanţei ei pentru societatea românească, pentru că referirile directe şi lipsite de menajamente cu privire la mecanismele de funcţionare a aparatului politic şi administrativ în România secolului XIX, polemicile vii stârnite de activitatea acestora şi poziţiile adoptate de gazetarul Eminescu sunt, în principal, demonstraţii oglindite ale funcţionalităţii lor, care mai cu seamă concretizează dreptul la opinie.
        Odată cu ivirea articolelor lui Eminescu se instaurează – în pofida tuturor doleanţelor puterii - un climat democratic real, care oferă dezbaterea neîngrădită a principalelor probleme aflate la ordinea zilei - prin punerea în discuţie a lor - din toate punctele de vedere. El este considerat pe bună dreptate opinia publică a acelei perioade.
        Ori de câte ori abordează vreo chestiune legată de dezvoltarea în termeni moderni a României, Eminescu face apel la tot ceea ce poate fi sesizat prin uzul raţiunii – un ceva care se regăseşte ca expresie a propriei gândiri dinamice, vii şi polemice.
       Toate acestea sunt manifestate din ceea ce doreşte să explice ori să întărească în editorialele sale, mai mult, el chiar recunoaşte că este reacţionar şi afirmă într-un articol acest lucru la modul argumentativ: „Deosebirea de metod între reacţiunea al cărei rol ni-l atribuim şi-ntre reacţiunea apuseană stabileşte totodată şi o deosebire fundamentală a spiritului de reacţiune.”
        Şi în rândurile care urmează acestei afirmaţii, el face separaţia între staţionaritatea reacţiunii europene - care nu concepe concesii interne în societate - şi îngăduinţa, atât cât funcţionează ea împreună cu statul naţional, recomandată în vederea mersului firesc al dezvoltării unei naţiuni.
       Ceea ce frapează, atrage, incită şi astăzi - sau mai ales astăzi - în articolele lui este felul în care se remarcă preocuparea pentru cunoaşterea autentică şi cât mai exactă, a ceea ce se petrece în societatea al cărei exponent este şi el, însoţită de surprinderea „fotografică”, asimilată dintr-o viziune cu mult mai grandioasă decât cotidianul imediat.
        De aceea când vorbim despre articolele politice scrise de el nu ne putem referi doar la o anumită modalitate de prezentare a realităţilor, ci la un „mănunchi” în care se împleteşte istoria cu ştiinţa, ştiinţa cu filosofia, iar aceasta din urmă cu economia şi sociologia.
       Dacă luăm în considerare fie numai conceptul de naţionalist atribuit lui, remarcăm o percepţie ce este de natură a cuprinde în sfera ei o întreagă lume a ideilor, într-un prototip sensibil al universului în care trăieşte gazetarul.
       Eminescu susţine valorile fundamentale ale societăţii democratice - deşi acest concept numai corespunde demult cu sensul lui original - dar nu avem alt cuvânt la îndemână - mai exact cele care ating libertatea şi diversitatea - esenţiale în ridicarea civilizatorie a României.
       În publicistica lui regăsim toate subiectele fierbinţi ale vremii sale: de la cele politice legate de relaţiile dintre partide şi activităţile guvernului, până la cele ce ating - la modul dureros - naţiunea română: problema teritoriilor ocupate, ori mai puţin cunoscuta afacere Strousberg, în care concesionarea construcţiei căii ferate Roman - Bucureşti – Vârciorova – în favoarea lui Heinrich Strousberg - a produs, împreună cu imense prejudicii aduse statului român, şi un extrem de puternic scandal politico-financiar.
       Eminescu îşi formulează întotdeauna afirmaţiile însoţite de un material documentar solid, argumentat pe baza faptelor concrete, calitate din care derivă capacitatea lor de a fi interpretate din toate punctele de vedere.
        Chiar dacă luptă pentru modernizarea României, el este un adept al tradiţiilor autentice - crez pe care îl face cunoscut prin atitudinea pe care o are faţă de liberalismul formelor retorice. Articolele lui sunt impregnate de spiritul treaz al unui „patriot de structură şi substanţă” , care supune în mod curajos criticii opiniei publice tot „balastul social şi politic” din care este alcătuită societatea.
        Claritatea şi o deosebită stare de conştiinţă sunt calităţi fundamentale pe care gazetarul Eminescu le deţine din plin. El scrie despre ceea ce se petrece ca fenomen şi vorbeşte despre imagini pe care timpul său le oferă în manifestarea socială, nu individuală, ori, izolată. Eminescu nu învinuieşte un individ anume ci „pătura speculativă” şi lipsită de productivitate a comunităţii.
        Ceea ce evidenţiază jurnalistul este legat de toate manifestările care generează orice tip de îmbogăţire fără muncă, chestiune care implică pauperizarea avuţiei naţionale, şi, subliniază existenţa unei acţiuni de sărăcire a celor care muncesc şi pe capul cărora se pun toate birurile - pentru menţinerea şi susţinerea unui „stat risipitor şi o pătură conducătoare înnămolită într-un trai exorbitant.”
       El surprinde în articolele pe care le scrie mentalitatea, din nefericire permanentizată, prin care o mulţime de indivizi vor să-şi clădească cu ajutorul statului toate onorurile şi bogăţiile şi care fac din ideea de libertate, doar un profit, în vreme ce aceleaşi concept oferă claselor de jos „libertatea” de a merge pe apa Sâmbetei.
       Calitatea lui de geniu în jurnalistică apare implicit din actualitatea articolelor sale.
        Care din ele nu-şi găseşte apartenenţa în zilele noastre? Practic toate vorbesc despre ceea ce se petrece în chiar momentul în care scriem aceste rânduri. Iar una dintre calităţile geniului, la modul impersonal, derivă din permanenţa prin actualitate.
        Cu atât mai mult cu cât Eminescu nu a fost doar un gazetar, ci şi „un economist profund şi un sociolog de fineţe, în simbioză deplină cu un geniu profetic şi cu un român autentic. Şi cum fireşte, sociologicul şi economicul, în interdependenţa lor, determină politicul, iar acesta, la rândul său, le modelează pe amândouă, este de la sine înţeles că orice investigaţie a unei realităţi naţionale e, prin însăşi natura obiectului său, obligată să le integreze organic pe toate trei. Aşa a ajuns Eminescu gânditor politic.”
        În calitatea lui de jurnalist Eminescu este într-un mod implicit – aşa cum afirmă şi Radu Mihai Crişan în cartea sa Eminescul Politic – fondatorul şi formatorul ideologiei naţionale înţeleasă în toată modernitatea ei, asimilată ca săgeată - ac compas evolutiv pentru poporul român.
        Singurul lucru care îl face să vibreze – fie indignat, fie compasiv - este sentimentul apartenenţei la neamul românesc, simţire pe care de altfel îşi clădeşte tot sistemul valoric şi mental „străbătut de la un capăt la altul, ca de un fir roşu, de primatul adevărului şi al iubirii de neam.”
        Pentru Eminescu valoarea intrinsecă a ceea ce el personal înţelege a fi naţiunea română este dată de raportarea organică a naţionalului la universal, raport care învigorează tradiţia şi experienţa românească prin asimilarea compatibilă, a tot ce îi poate fi de folos din fântâna veşnic izvorândă şi plină de înţelepciune a umanităţii.
Din acest punct de vedere devine limpede că Eminescu este precursorul şi susţinătorul unei interculturalităţi cu adevărat autentice.
        El aduce prin publicaţiile sale cu privire la societatea în care trăieşte o „critică socială extremă.” Problema socială este cea care prin bilanţul dintre bine şi rău, ori prevederi şi aşteptări validează într-un fel sau altul, rezultatele izvorâte din noua „fizionomie” a statului ce se voia atunci – şi ciudat - şi acum unul „european”.
        Ca şi când România s-ar fi aflat pe harta Asiei, ori a cine ştie cărui alt continent.
        Un alt „deranj” provocat puterii conducătoare este afirmarea şi sublinierea rolului cultural al Moldovei, privită ca „învăţătoare a românilor de pretutindeni.”
         În Scrierile politice şi literare editate de Ion Scurtu, Eminescu spune răspicat: „Moldova joacă în dezvoltarea modernă a românilor un rol însemnat. Aici, în mare depărtare de şarlatanismul intelectual, de suficienţa şi corupţia centrului politic al ţării, s-a făcut binefăcătoarea reacţiune în contra ignoranţii şi spiritului de neadevăr al «academicienilor».”
         Activitatea sa de jurnalist este structurată pe diferite perioade. La Timpul Eminescu îşi începe efectiv munca la începutul lui noiembrie 1882 şi o încheie în iunie 1883. Articolele editate în perioada petrecută ca redactor al acestei publicaţii sunt cuprinse în patru alte subcategorii, care cuprind anii 1877 - 1880, februarie 1880 - decembrie 1880, ianuarie 1881 - decembrie 1881 şi ianuarie 1882 - iunie 1883. În afară de cele publicate aici – şi cele de la Curierul de Iaşi, mai are colaborări la România Liberă şi Fântâna Blanduziei.
        Eminescu îşi face prin articolele apărute intrarea în redacţia ziarului bucureştean, în urma condiţiilor aspre în care Slavici – pe atunci simplu redactor este presat să scoată cotidianul.
        În urma rugăminţii manifestată de prozator, Eminescu îi răspunde că „porneşte la Bucureşti, de îndată ce i se trimit bani, dimpreună cu bagajele: cărţi, manuscripte, ciobote vechi, lăzi cu şoareci şi molii, populate la încheieturi cu deosebite naţionalităţi de ploşniţe»” , după care părăseşte Curierul de Iaşi, unde este de asemeni redactor din mai 1876.
        Plecarea poetului de la cotidianul ieşean are repercusiuni asupra apariţiei zilnice a publicaţiei, în sensul că ieşirea gazetei se va face deficitar - cu numai două articole timp de o săptămână. Datarea plecării din Iaşi şi începerea activităţii în Bucureşti este posibilă prin cercetarea apariţiilor editoriale ale ziarului în această perioadă.
        În privinţa noului loc de muncă oferit în Bucureşti, cum soarta războiului din Balcani era incertă şi nedecisă, prudenţa în tratarea subiectelor sociale devine un imperativ important cu privire la discutarea chestiunilor politice, pentru că, aşa cum îi scrie Slavici lui I. Negruzzi într-o epistolă din decembrie 1877: „«Timpul» în sfârşit îl citeşti în toate zilele - dacă îl citeşti. Ordinul de zi este rezerva -, astfel încât fiecare cuvânt se cumpeneşte de trei ori şi cel mai bun articol este, în care nu se zice nimic. În curând vom începe o campanie straşnică”.
        Doar că mai mult ca sigur Slavici nu bănuia că Eminescu nu va face rabat de la realitatea cruntă şi de plâns a momentului, astfel încât, după ce-şi începe activitatea, campania în cauză ia naştere şi ea - din partea poetului cu articolul Dorobanţii, în vreme ce Slavici scrie un altul, numit Sărmanii viteji de la Plevna.

[Pop Dorina]

Oare am postat-o unde trebuie?

 

[Ioan Muntean]

Mutaţi-o sub postarea cu regulamentul!

[Pop Dorina]

Vă mulțumesc.

[Nitu Constantin]

Sănătate!

[Ioan Muntean]