Privirea inocentă am revărsat-o

Atunci când am apărut aici

Pe chipul tău tânăr de fată

Şi am ştiut că nu mă minţi.

Istoria fusese scrisă

În începutul cel stingher

Acum vreo nouă luni când zisă:

Te-aştept cu drag copil rebel.

Nimic nu este a se confunda

Cu ea încrengătura densă

De sentimente ce-mi vor da

Seninătatea că e mama mea aleasă.

M-aplec în faţa ta măicuţă

Cu gândul sincer şi stingher

Şi cu dorinţa că al meu tăicuţă

Îţi va sta alăturea în orice ungher.

Căci nu există soartă mai aleasă

Şi nici dorinţă mai apropiată

Decât să-ţi vezi părinţii cum îţi ţeasă

Un viitor pe culmi râvnite altădată.

Copacul este un întreg

În genealogie şi nu numai

El caută un punct s-aleg

Al vieţii curs în zilele de mai.

Stă bine-nfipt cu rădăcina

Cum stăm şi noi în libertate

Dar mai abate, bat-o vina

Câte-o vlăstare, ce-i crescută într-o parte.

Iar ea tulpina este dreaptă

Căci şi coloana verticală este

Şi nu acceptă nicio pată

Peste ea viaţa ce pare poveste.

Chiar şi coroana se revarsă

În soarele strălucitor

E ca iubirea ce adesea te-apasă

Cu zâmbetu-i frenetic, cel amăgitor.

De vor fi fructe, cine poate şti

Căci ea iubirea se revarsă

Şi vor să strângă poame într-o zi

Din zori şi pân` la sfânta masă.

Fii dară fericit vajnic copac

Cu frunza ta cea căzătoare

Cum sunt şi eu când vreau să-mbrac

Cea haină ce o simt amăgitoare.

Te regăseşti în ce vrei tu

Adesea nu-ul nu e nu

Chiar abandonul e atu

Atunci când nu:

Când nu zăreşti calea spre cer

Când nu mai poţi cât puteai ieri

Când nu mai vrei a continua

De a tot spune-n van doar da.

Când nu adormi pe perna ta

Când adormirea este grea

Când nu accepţi că totu-i gata

Când nu te mai accepţi odată.

Când arzi în van pe ţărmul mării

Când nu mai regăseşti cocorii

Când ai decis că nu e nu

Când nu mai vrei decât un nu.

Dar ce te faci când nu e căci

Aserial pe-nalte bolţi

Când tot destinul este pus

În cel tot nu, dar greu de dus.

Rând pe rând se duc doar clipe

Lăsând stări, emoţii, dor

De din abis stau rănite

Lacrimi care-n taină mor.

Din ştergarul cel din suflet

Pe care doar conştiinţa

Îl dezmierdă cu un cântec

Acum zburdă doar voinţa.

Trec alene, călătoare

Rumenind pe bolta sură

Amăgiri ce încă doar e

Gândul cel pierdut în şură.

Acum plec în descendenţă

Şi revin întâmplător

Poate sorb în cea cadenţă

Şi voi uita să şi mor.

Altfel, mă îndrept spre tine

Arc al timpului pierdut

Şi te rog să crezi în mine

Tot mai mult, mereu mai mult.

La final de alienare

Când credeai că totul trece

Te revezi la grupa mare

Cea pierdută-n tot ce-i rece.

Te relaxezi în toate

Cu vrere peste poate

Prea bune, nesărate

Din lume-s adunate.

Nu cere clipei tainul

Nici veşniciei obolul

Ci rupe sufletul, hainul

Ce-a zamislit ocolul.

Nu viaţa este dreaptă

Nici fericirea înţeleaptă

Mai caută o dată

Ea clipa aruncată.

Asemenea cu lozul

Cel cu noroc cât colhozul

Ea liniştea-i auzul

De n-ai pierde autobuzul.

Cuvinte câte, toate

Prinse într-o imensă imposibilitate

De-a pregăti cum se prea poate

O brumă vie chiar de libertate. 

Când ai crezut că eşti învins

Cu voia ta sau fără

Dar tu erai de neatins

Atunci ai spus în doară: iară?

Când tensiunea se ridică

Trecând peste normalul clipei

Crezând că poate te implică

Atunci tu m-ai privit în fuga pripei.

Când atmosfera este tristă

Lăsând amarul tot afară

Te regăseşti în doară optimistă

Atunci când iarba verde-i prea amară.

Când aşteptarea este gând

Iar nemurirea pare prea departe

Cuprinzi în suflet şi în gând

Tot ce atunci, cândva era aproape.

A fost un dar,

Dar neaşteptat

E poate doar un divin har

De a primi un bob pătat.

El bobul de muştar, se ştie

E mic, prea mic ca bob

Dar când învie

Se face mare, dar nu snob.

Surprindere, neverosimil

Ne ducem viaţa cu nesaţ

De la fantasme, chiar la imposibil

Şi-apoi luăm viaţa iar la braţ.

El timpul trece nemilos

Eu îs bătrân

Iar tu vânjos

Tu bob de cel muştar păgân.

Dar va veni şi vremea cea

Când el cel bob va apuca

Să-mbătrânească şi să vrea

Să afle doar ceva, ceva…

Va fi mister, dar şi durere

Vor fi tot boabe, de muiere

Va fi să fie amorţit

El gândul de cel bob neprihănit.

Frunze arămii zburdă-n văzduh

Ea toamna se alintă

Mai caută măcar un duh

Pe care ea ursita să-l trimită.

Se regăsesc orbitele în falii

Amurgul toamnei pare răvăşit

Din depărtare se simt represalii

Vestind aerul rece al iernii contopit.

Senzaţiile sunt anevoioase

Ea toamna te inundă inocent

Tot sper ca timpul lesne să mă lase

Să retrăiesc destinul imanent.

Trăiesc ea toamna doar prin pori

N-a mai rămas din trup de peste vară

Decât senzaţia de arşiţă-n ninsori

Şi de ademenire pentru a nu ştiu câta oară.

Mă las dar în chemarea toamnei

O chem alene către mine

De aş putea, aş da eu Doamnei

Un ultim şi fierbinte suflu, dar nu ţine.

Îmi plânge sângele, şi carnea

Îmi plânge trupul amorţit

E prea târziu de când uitarea

M-a presărat pe-acest pământ.

Plâng lacrimile sugrumate

Iubirea e un plâns total

Aş da, de aş putea, deoparte

Tot răul cel urât, universal.

Mă doare plânsul tău peren

Absorb ei porii de amărăciune

Acum sunt sus, dar în infern

E un moment de viaţă şi înţelepciune.

Epilog:

De plânsul este cu folos

Şi îţi aduce vindecare

Tu plângi mai repede şi mai vârtos

Să îţi aducă-n veci, cea dulce alinare.

Starea de amorţire este bună

Privită prin desişul gândurilor

Că îmi aminteşte că-ntr-o lună

Voi fi tributar lor visurilor.

Senzaţiile de mister se-ncheagă

În adormirea clipei rătăcite

A mai rămas decât în şagă

Să te privesc prin umbre amorţite.

Adorm şi mă trezesc deodată

E prematur pentru matur

Am inima de-apururi alungată

Şi mă opresc la gândul meu cel sur.

Alarma vieţii e ameţitoare

Stropii de gând îmi bat răzleţ în minte

N-a mai rămas decât o minunată floare

Ce mă seduce tenace şi cuminte.

Am vrut să cred

Dar a eşuat

Că totul este chiar perfect

Perfect curat.

Am tot sperat

Dar am ratat

Că totul este chiar adevărat

Adevăr adevărat.

Am căutat

Dar în zadar

Ca totul să fie în fapt

Un fapt adevărat.

Epilog:

În lipsă de o pură eleganţă

Mai mult sau mai puţin banal

Mă las de tot putred din viaţă

Şi caut şansa spre un bun final. 

Aştepţi amarul clipei

Să picure amorul

Te lepezi de ispite

Apoi le duci iar dorul.

Te reclădeşti din mine

Absorbi el infinitul

Dar încă nu e bine

De când aştepţi zenitul.

Priveşte-mă din mine

Vei regăsi durerea

Trăieşte ce-i doar bine

Şi vei avea puterea.

Nu te lăsa sedusă

De ambitusul dorinţei

Tristeţea este pusă

La capătul putinţei.

Sufletul tot tânjeşte

Inima se prăvale

Speranţa vieţii creşte

Dorinţa plânge-n jale.

Priveşte-mă din mine

Vei regăsi durerea

Trăieşte ce-i doar bine

Şi vei avea puterea.

Te uiţi la ei pe sticlă şi ai vrea

Măcar un strop să aibă

De demnitate când aievea

Lovesc pe cel cu gura slabă.

Nu-i mai acoperă nimic

Stau deghizaţi sub pătură

Iar când apare un mitic

Mai că nu se mai satură.

Ei sunt acei ce nu mai sunt

Istoria îi graţiază

Căci apăruţi sunt din pământ

Curând ei nici nu mai contează.

Dar ce te faci când ea viaţa

O ia-nainte la destin

Şi îi loveşte cu a sa faţă

Uitând c-au fost din strop divin

Epilog:

Lăsaţi dar doar dreptatea să persiste

Minciuna este boală grea

Rămâneţi în căutarea unicei piste

Cea de frumos şi drept aşişderea.

Aş vrea, de tu mă vei lăsa

Şi dragostea nu va fi-n doară

Să tot adorm în poala ta

Iar viaţa să-mi fie comoară.

Aş vrea, de tu vei asculta

Iar susurul va fi domol

Să mă aplec în poala ta

Iar clipa să rămână un discipol.

Aş vrea, de chiar s-ar mai putea

La răsărit, la prânz şi miază-noapte

Să mă apropii doar de poala ta

Iar tu să îmi adormi tristele şoapte.

Aş vrea, de mai este şi timp

Iar viaţa mă mai păsuieşte

Să mă afund în poala ta

Să uit de tot ce mă nelinişteşte.

Aş vrea, de ea speranţa încă mă opreşte

Iar tot norocul este introspect

Să mă mai pripăşesc în poala ta

Iar tu să mă cuprinzi orbeşte.

Aş vrea, dar parcă tot am vrut

Dar totdeauna ea dorinţa cere

Să stau mereu în poala ta

Iar tu Dumnezeire să îmi dai putere.

Epilog:

Am folosit un tu, se pare

Apropiat de mine-n suflet

Am vrut ca şi în clipa ce dispare

Tu sa fii tu la mine-n pântec.

Acest mereu “tu” pentru mine

Este Tu-ul divin pe veci

Mă regăsesc mereu în Tine

Şi caut paşii Tăi pe strâmtele poteci.

Roşii sunt gândurile mele

Când fierbe lacrima în soare

Mă regăsesc pierdut în stele

Iar sufletul e o paloare.

Armurier de prin trecut

Şi viitor pierdut în soare

Am cutezat să nu ascut

Simţul uitat al vocii tale.

Se umezesc în stoluri negre

Dureri ce încă mai absorb

Al dorului amar ce-ncepe

Să îmi deschidă ochiul orb.

Priveşte-mă de prin desiş

Mă caută şi mai la vale

Arareori de prin tufiş

Îţi descifrez mâinile goale.

Parfumul e rubin în stele

Iar adormirea e atrofiată

Am încă aşteptări cât ele

Cele speranţe de o viaţă adunate.

Curg amorţite sentimente

Pe raza soarelui domol

E toamna ce adoarme chiar cuminte

Lăsând arome de un gust amăgitor.

Aburul vieţii e confuz

Ea moartea ne-mpresoară

Dar va învinge aerul difuz

Pe care ea natura îl măsoară.

Berzele au uitat sa mai străpungă

Nemărginirea timpului demult

Stau lângă noi ca să ne ungă

Durerea de el timpul cel pierdut.

Renunţ la atmosfera calmă

Azi mă transform într-un vulcan

De teama rătăcirii dau o iamă

În el trecutul cel pierdut mai an.