Spleen
Pe putredul fotoliu ce-n bej satin se-mbracă
Admir cum focu-n sobă se pierde-n al său fum.
Cu-n ochi pe o fereastră aştept şi-acum să treacă
O umbră de prieten prin prăfuitul drum.
În piept, ca zile-n ploaie, inima stă să tacă
Iar ochii sângerii pe foi căzut-au scrum.
Şi mâinile cu gheaţa au vrut pace să facă
Încât pe rafturi rupte caiete mor în fum.
Simţind cum creşte setea, mă-ndrept, cu ochi de-agate,
Spre sticlele de vin, de timpuri prăfuite,
Ce zac în agonie în lăzi demult uitate
Din beciul potolit de-ecouri ruginite.
Pe clanţă se aude o umbră...de departe;
Dar mă-ndoiesc că-i vreunul. Îmi pare că-i doar moarte.
Doar ploaie
Pe străzi zgomotoase reci picuri se-aud
Cum gâdilă praful gălbui,
Din nori se zăreşte cum cade, băltind,
O ploaie pe-nchise căţui.
În geam curcubee brăzdează timid
Noi pânze de gâze de mai
Iar iarba se culcă, aproape murind,
Tăcând, prefăcută-n cobai.
Lumini iar se sting şi norii aduc
O pătură bine cusută
Şi stropi uriaşi de ploaie ucid
Iar câmpuri întregi de cucută.
Gutuii îşi pierd, cu frunze, şi flori,
Doar pietrele râd şi se scaldă,
Pe şanţ câţiva maci se plâng, ameţiţi,
Că ploaia e rece nu caldă.
Şi toarnă şi tună imenşii nori gri,
De lacuri se umple pământul.
Un tremur de frig cuprinde de tot
Tăcutu-mi trup mort destrămându-l.
Vechiul joc
Între tăcerea ploii, în curtea şcolii, azi
Câţiva copii, noi tenişi îşi rup în vechiul joc.
Mărunţi şi roşi la faţă, cu ochii veşnic calzi
Uitară că-s la oră, arzând (impropriu) foc.
Se varsă neştiute şi noi expresii-n vid
Iar umbra lor cea scurtă le pierde în tăcere,
În mintea mea plăpândă se naşte încă-un rid
Şi tot cu el şi glasu-mi începe să dispere.
Se-ncinge mai mult jocul, vin şi mai mulţi copii
Şi freamătă terenul cu tuşile lui toate,
Prin gard, mânuţe fine în vid flutură mii
De valuri şi tocesc de stâlpi hainele-n coate.
Un gol anunţă multă şi mare-ncrâncenare,
În aer, simt, pluteşte un nor de tensiuni
Iar, după-o vreme bună, un ţânc cu capul mare
A izbutit să scoată iar poarta din ţâţâni.
În praful din teren o lovitură crudă
Astupă glasuri calde şi ochii lor de ceară;
Se dă penalty, feţe încep să se ascundă
Dar, bum!...un fulger mare, şi-ncepe ploaia iară.
Trecut
Am vrut să cunosc lumea
şi m-am oferit jertfă pânzelor ei.
Mă îndrăgostisem de Minciună,
de doamna aceea brunetă...Ura
şi cochetam, prin cafenele,
cu Senzualitatea.
Îmi vândusem pantofii ca să-i
cumpăr crini Deşertăciunii.
Strigau norii după mine, plângând
în cascade de întrebări,
întrebări ce se spărgeau
de trotuarele lumii.
Însă, într-o seară,
rezemată de un felinar,
se odihnea o Lumină.
Mă opresc lângă ea dar deodată se stinge-n mine
Şi nu mai doream apoi să
mă întâlnesc cu doamnele mele.
Fugeam...fugeam pe trotuarele
pline de cioburile lacrimilor de la nori.
Ce bine era dacă mai aveam pantofi – gândeam –
că nu aş mai fi sângerat acum...
În zadar…
Fluturi mă muşcă de braţe, zbătându-se-aievea, de dor;
Iarba sub mine smuceşte, păsări din stele cobor,
Ploaia mă bate pe umăr dorind să îmi spună ceva
Luna mă prinde în braţe. Zadarnic, căci tot nu e ea.
Bulgări de rouă pe frunze sclipesc producându-mi fiori,
Gândul aievea mă poartă, în vene am prafuri de nori,
Crini parfumaţi mă îmbie, visând doar păduri de cleştar,
Totul e magic şi-i bine, dar totuşi e totu-n zadar.
Ochi mulţi albaştrii şi verzi îmi caută chipul meu brun,
Versuri de-amor mă tot cheamă; spiritual meu e nebun,
Timpul de toţi se tot leagă. Totuşi eu, azi, l-am oprit,
Inima mea tot aşteaptă. Zadarnic, căci tot n-a venit.
Resemnare
În noaptea pustie şi rece
Un sunet de cobză mă cheamă,
Cu umbre sinistre tot trece
Pământul sub paşi şi mi-e teamă.
Calvarul din sufletu-mi trist
Mă-ncearcă şi plâng peste palme
Iar calea ce duce spre Hrist
Apune în gânduri mult calme.
Pe trup, presărat de trecut,
Se ceartă vechi răni la cuţite
Iar mintea, odată un scut,
Observ se retrage cuminte.
În inimă focul e stins
Şi stinsă îmi e şi dorinţa
Şi sunt doar un veşnic învins
C-un tremur în toată fiinţa.
Se lasă tăcerea în mine,
În noapte se simt amăgiri,
Mi-e dor să mă ştiu lângă tine
Dar am doar, să zic, amintiri.
În camera mea de cavou
Pluteşte un trup amorţit,
Lumina se stinge din nou
Şi sufletu-mi fuge grăbit
Spre noi universuri şi trupuri,
Spre noi neştiute suflări,
Să-mbrace în noi aşternuturi
O lume căzută pe scări.
Iarna
Împânzit în scaunul tapisat în borangic
mă cufund în mine însumi
privind căderile de nasturi albi.
În sobă, focul cântă
colindele vremii
în timp ce cozonacii bunicii
freamătă în tăvile unse cu dragoste.
Pe uliţi, oameni de zăpadă
construiesc copii plini de veselie
încărcându-le obrajii
de roşu trandafiriu.
Clopoţei troznesc în capătul străzii
agăţaţi de sania cu care
iarna colindă oraşul.
În scurt timp totul va fi sărbătoare
şi ne vom juca iarăşi de-a copilăria.
Mă voi ierta
De-aş putea,
mi-aş plânge toate dimineţile
când nu am lăsat cuvintele mele
să Te îmbrăţişeze
şi mi-aş înfinge câte un piron în palme
de câte ori Te-am distrus,
în faţa altora,
prin faptele propriei umbre.
Mi-aş secţiona fiecare centimetru
al pielii pentru fiecare atingere
a Ta ce mi-a sărutat viaţa –
eu credeam că e norocul.
M-aş lega în lanţuri,
mi-aş lega întunericul de lumină
şi-aş porunci acesteia
să-l târască pe străzi pietruite
şi pline de spini.
Aş face toate astea
dar mi-e teamă că apoi aş fi
doar nişte lacrimi,
fier,
sânge
şi rugină...
Şi n-ar mai avea cine să
trăiască pentru Tine.
Scânteie-n pian
Colorează-mi zâmbetul cu siropul inimii tale –
îi spun.
Taie-mi o bucată din dragostea ta
şi umple-mi întreg paharul cu desmierdări.
Aş vrea să te cunosc mai pe-ndelete,
fără grabă,
fără timp,
fără ei...
doar noi: eu, tu şi o frunză de castan
pe care să ne scriem povestea.
Colorează-mi amintirea cu gingăşia ta
şi îmbătrâneşte-mi ridurile cu sărutările tale.
Vreau să-mi cânţi
seara, în beznă,
doar ochii să-ţi lucească
şi mii de stele-n geam.
Frumoaso, am nevoie de tine,
de timp,
cuvinte
şi frunze de castan.
Elegie în gamă majoră
Am văzut aseară, în răcoarea minţii,
două mâini dansând pe un pian.
Sculpturile pe care le făceau
înjunghiind clapele cu unghiile
deveneau rapid muzele iubirii.
Restul trupului se scurgea
în retina mea.
Afară, holocaustul se stinsese.
Înăuntru – van.
Nici măcar eu – o statuie – nu puteam
să nu tremur
la sunetele produse de genele ei.
Ascultă
Auzi?
Ascultă...
Ascultă cum creşte în mine
Împărăţia pe care o aştept
ascultă cum îmi trozneşte inima
neîncăpătoare.
stele supernove izbucnesc
mii de străluciri
în galaxia gândului meu.
Nu auzi nici măcar
cum lacrimile zdrobesc crucea
aceea de lemn?
nici măcar ecoul vântului
în urmele cuielor?
Ascultă...
Isus se va naşte încă o dată
nu e minunat!?
Psalmul Mielului
M-am născut, cam ieri,
într-o lume fără prea mari aşteptări.
Copacii îşi strecurau frunzele
printre apusurile de
soare
şi Eu priveam
gândurile voastre pe ele.
erau multe
şi...triste.
Când am crescut, am încercat
să vă ajut
dar
parcă eraţi o gloată de tâlhari
care-Mi răpeau binefacerile.
Oare câte deşerturi Mi-au
purtat paşii către nimic
către nimeni?
Însetat după lacrimile de bucurie ale
voastre
v-am reamintit ce frumoasă e Casa Mea
şi-aţi fi vrut-o
dacă n-aţi fi fost atât de reci.
Poate ploaia v-a făcut aşa
sau fructul ăla a fost stricat.
Acum sângele-mi curge
nu prin vene
ci prin imagini
şi-ar fi fost de ajuns
să vă salvez
dar aţi răstignit crucea aia grea
de Mine
sacrificând încă un copac.
Când veţi înţelege
că doar acceptându-Mă
veţi trăi?
Eu încă vă iubesc
şi v-aştept la marea de cristal
da` nu-nainte
de a ne judeca
şi să nu cumva să uitaţi
s-aduceţi cu voi şi ceilalţi copaci rupţi...
Discuție în metal
Era întuneric
nici nu știu cum de vedeam să gândesc.
Pana îmi era acoperită cu o umbră de metal
și mă opresc deodată când luna
îmi amenință singurătatea.
apoi izbește foaia căzând din mâna mea de lut,
producând un zgomot de întristare.
Ca unui prieten - așa cum mi-a spus că-I pot zice -
Îi spun Tatălui:
mi-e dor de ea!
O lacrimă,
un obraz rumen,
și din nou patul gol.
Deși...
Deși nu te-am îmbrățișat niciodată
Ci doar am umblat după copacii goi
Cerșind îndurarea florilor ofilite,
Te-am simțit pe inima mea bolnavă
Și ți-am cunoscut umbrele cerceilor lipsă;
Și te știu și-acum.
Deși niciodată nu te-am sărutat, pe întuneric,
Și n-am cunoscut, deci, suflarea ta,
Buzele-mi vibrează ca niște harpe învechite
murdare de odihnă.
Deși nu te-am văzut niciodată plângând
Vărs lacrimi în clepsidra suferințelor tale.
Să cert vântul, poate n-o s-o mai întoarcă?
Sau să aștept moartea?
Deși umbra ta mi se potrivește
întocmai ca o formă de nisip,
Pieptul mă strânge în punctele mele cardinale.
Te-aștept cândva, să vii pe ulița mea pietruită cu slove.
Nu te descălța, unele sunt dure!
Să nu te speri
vor muri curând...
Deși nu mă cunoști,
te-am văzut cum mă descoperi
și te-aș lăsa, dacă aș mai fi acasă...
Sunt plecat să te caut.
-->