În carnea ta, te învălui cu atingeri înfometate, alunecate în amintiri. Te pândesc de dincolo... Din tăcerea, care îți împodobește cu aripi de albatros destinul. Din albastra tăcere stelară îți strivesc trupul în raze de soare la asfințit.
La răscruce, între zi și noapte, pescăruși înfrățiți îți mângâie trupul de lumină în halucinații de petale. Înflorești...
Satiră Inteligenţei
Te-aş captura, Inteligenţă! Mi-e frică. Înţepi! Cugeţi neprincipial, dar cu inteligenţă. Tresari, când eşti contestată, asumându-ţi culoarea cenuşie... Cât de drag îţi sunt eu ţie, Inteligenţă! ( cugetarea unui cap sec ) Arunci cu pietre inteligente, dar neinteligibile... Auzi doar geamătul gardului lovit sistematic. Ricoşeuri scurte, inteligibile... Gardul rămâne, gard! Tu, cu ricoşeurile... Inteligente
Monolog absurd
Simt cum pasul, grăbit de glasul tăcerii, încetinește. Inerția mă îndeamnă să pășesc. Mă îndeamnă să mă calc. În urma pașilor sentimentul nopții pătrunde în valuri, contemplându-mă în tenebre. Îmi risipesc ființa prin alte tenebre. Tenebrele firii... Privesc cerul, care cade. Stele suspendate, lamentabile proiecții de suflet, se îneacă în beznă. Eu tremur. Mă consum în rafale de vânt, saturat de suflul materiei. Nimicul îl concep cu mine. Praf și deșeu ființial. În jurul meu imortele din hârtie creponată, copacii aceia oarecare, întunecați, anoști, care cu crengile mă aleargă din urmă și apoi... Mor în picioare. Nu înainte de a-mi spune: ești mort! Și ce? Cui îi pasă? - mă întreb. Un junghi mă străbate. Nu simt. Noapte. Totuși, zăresc luna. Dar e departe! O lună înfiorată și palidă ca o imensă candelă cu untdelemnul pe sfârșite. O lună pe umeri de îngeri cu aripi albe de albatroși! Noapte. Dac-ar veni odată dimineața. Ce bine ar fi! Dac-ai ști, cât de mult te iubesc!
Gânduri
Îmi inundă sufletul mareele neființei. O cameră în care ai fost și-n care nu vei mai fi. O cameră, care poartă amprenta atingerii tale. Privesc prin fereastra în al cărui geam, lacrimile cerului se izbesc monoton cu sunete metalice de cinel. Privesc și văd umbra ta, care se pierde pe stradă, în noapte. Sufletul îmi plânge. Și eu plâng pentru că a murit un copac... oarecare.
Gânduri nocturne
Noaptea mă bântuie. Mă bântuie și eu nu fac altceva, decât să plutesc în întunericul ei... Văd luna, care de fapt este semilună. Văd și o bucățică de soare. Văd, numai! Zăresc, numai! Știu care este diferența sau asemănarea dintre a zări și a vedea. Nu reușesc să ajung razele lunii. Razele soarelui? Nici. Nu am aripile Albatrosului pe care-l tot pomenesc în scrierile mele! Nu am libertatea zborului. N-am învățat să zbor, încă! N-am nici măcar liberatea pescărușului, care în căutarea apei vii, a ajuns până la Brașov! Aș vrea să zbor... Aș vrea să zbor, chiar și în întunericul nopții, chiar și în bezna, care mă cuprinde. Aș vrea... Să zbor... Aș vrea, să văd luna! Nu s-o zăresc, numai! Aș vrea să văd, soarele! Nu să-l zăresc, numai! Aș vrea să-mi fie cald, dar... mi-e frig! Mi-e foarte frig și mi-e... frică! Mi-e frică de soare, mi-e frică de lună! Mi-e frică de bezna, care mă cuprinde! Mi-e frică de noapte! Mi-e frică de... mine, dar nu mi-e frică de tine.
Legendele copilăriei
1) Zi de primăvară
Un copac roşiatic. Uşor colorat. Dar nu colorat. E numai o idee mai roşiatic decât alţii. O furtună albastră. Nu ca albastrul obişnuit. Nici ca albastrul care s-a ascuns la tine sub haină. Şi nici măcar ca albastrul pietrei de colo. Nu. O furtună albastră obisnuită. Albastră şi atâta tot! O frunză neagră, roşie-verde, albastră-portocalie. O frunză cazută dintr-un pic de ploaie. Pic! Pic! Pic! Alte frunze. Acum albastrul s-a şters. E galben. De frică. De bucurie. Şi restul la fel… Ai venit TU. Le-ai învârtit pe toate. Şi furtuna, şi copacul, şi frunza. Şi s-au albit. De ce s-au albit? Eu nu vroiam să se albească. Tu vroiai? Cred că nici tu, nici eu nu vroiam să se albească. Vreau apă bună de băut! O apă care să fie pământ şi dulce ca norocul şi albastră ca cerul ziua. O apă bună de sfinţit. O apă sfinţită – coborâtă din mâna furtunii. Ce apă? Ce furtună? Cine eşti TU? Dar cine sunt EU?
2) Poveste
Erau o dată şapte oale de argint. Oale de argint. Şi erau şapte. Nu nouă, nu cinci, ci numai şapte! Erau şapte pentru că, atâtea trebuiau să fie. Şi erau toate pe o piatră. Toate la un loc. Eu mă plimbam. Dar nu mă plimbam singur. Erau şi oalele de argint. Mie mi se păreau de pământ, dar ele erau de argint! Mă plimbam cuminte. Aşa sunt eu cuminte. Dar într-o zi, n-am mai vrut să fiu cuminte. N-am mai vrut, pentru că soarele, care mă pândea de mult, a aruncat cu o rază de lumină verde-galbenă în oalele de argint, care mi se păreau de pământ şi care erau, de fapt, de argint. Şi ele au râs. Aşa de tare au râs, încât m-am speriat. Tare m-am speriat. Şi ele râdeau tare, tare de tot. Şi eu mă speriasem tare, tare de tot. Şi din zgomotul acesta tare, tare de tot, s-a trezit Universul. Şi n-am mai fost singur. Ai venit TU. De ce-ai venit? Era mai bine singur. Aveam voie să fiu cuminte, ca şi oalele de argint, care râdeau la soare. Acum şi mie mi se par de argint. Ce bine era când mi se păreau de pământ. Când le credeam de pământ. Puteam să le sparg. Mai aveam pământ. Argint? Nu. Ca să le refac, trebuia să râdă iar soarele, şi iar să vii tu. Dar TU ai venit! TU nu eşti TU? Am înţeles acum. Soarele era luna şi argintul râdea în soare. TU ai venit din pământ. De acolo de unde veniseră şi visul şi povestea. Păcat…
Veşnică pomenire prietene... Dumnezeu să te ierte şi să te aibă în pază!
Am colaborat aici şi pe alte platforme, chiar am fost colegi de administrare, ne întâlneam la mine pentru a dezbate proiecte, am fost împreună amăgiţi de aceeaşi persoană care a încercat să ne despartă, am rămas părieteni, împreună, făcând haz de necaz pentru ce ni s-a întâmplat
Ne întâlneam periodic în cartier (ne despărţeau câteva blocuri). Pe la începutul lunii iunie cred că a fost ultima întâlnire, fugară, întro staţie de autobuz, vis-a-vis de blkocul în care locuia. Ne-am salutat, neam urat cele bune strângându-ne mâinile. Se pare că a fost pentru ultiuma oară. Am aflat cumplita veste abia azi, dintr-o pură întâmplare, căutându-l pe messenger...
Răspunsuri
Păcat. Drum lin, Florine, spre nemurire.
Poezii de Florin Alexandru Stana
Te iubesc
În carnea ta, te învălui cu atingeri înfometate,
alunecate în amintiri.
Te pândesc de dincolo...
Din tăcerea,
care îți împodobește cu aripi de albatros destinul.
Din albastra tăcere stelară îți strivesc
trupul în raze de soare la asfințit.
La răscruce, între zi și noapte, pescăruși înfrățiți
îți mângâie trupul de lumină în halucinații de petale.
Înflorești...
Satiră Inteligenţei
Te-aş captura, Inteligenţă!
Mi-e frică. Înţepi!
Cugeţi neprincipial,
dar cu inteligenţă.
Tresari, când eşti contestată,
asumându-ţi culoarea
cenuşie...
Cât de drag
îţi sunt eu ţie, Inteligenţă!
( cugetarea unui cap sec )
Arunci cu pietre inteligente,
dar neinteligibile...
Auzi doar geamătul gardului
lovit sistematic.
Ricoşeuri scurte, inteligibile...
Gardul rămâne, gard!
Tu, cu ricoşeurile...
Inteligente
Monolog absurd
Simt cum pasul, grăbit de glasul tăcerii, încetinește.
Inerția mă îndeamnă să pășesc. Mă îndeamnă să mă calc.
În urma pașilor sentimentul nopții pătrunde în valuri,
contemplându-mă în tenebre.
Îmi risipesc ființa prin alte tenebre. Tenebrele firii...
Privesc cerul, care cade.
Stele suspendate, lamentabile proiecții de suflet, se îneacă în beznă.
Eu tremur.
Mă consum în rafale de vânt, saturat de suflul materiei.
Nimicul îl concep cu mine. Praf și deșeu ființial.
În jurul meu imortele din hârtie creponată, copacii aceia oarecare,
întunecați, anoști, care cu crengile mă aleargă din urmă și apoi...
Mor în picioare.
Nu înainte de a-mi spune: ești mort!
Și ce? Cui îi pasă? - mă întreb.
Un junghi mă străbate. Nu simt. Noapte.
Totuși, zăresc luna. Dar e departe!
O lună înfiorată și palidă ca o imensă candelă cu untdelemnul pe sfârșite.
O lună pe umeri de îngeri cu aripi albe de albatroși!
Noapte. Dac-ar veni odată dimineața.
Ce bine ar fi!
Dac-ai ști, cât de mult te iubesc!
Gânduri
Îmi inundă sufletul mareele neființei.
O cameră în care ai fost și-n care nu vei mai fi.
O cameră, care poartă amprenta atingerii tale.
Privesc prin fereastra în al cărui geam,
lacrimile cerului se izbesc monoton cu sunete metalice de cinel.
Privesc și văd umbra ta, care se pierde pe stradă, în noapte.
Sufletul îmi plânge.
Și eu plâng pentru că a murit un copac... oarecare.
Gânduri nocturne
Noaptea mă bântuie. Mă bântuie și eu nu fac altceva, decât să plutesc în întunericul ei... Văd luna, care de fapt este semilună. Văd și o bucățică de soare. Văd, numai! Zăresc, numai! Știu care este diferența sau asemănarea dintre a zări și a vedea. Nu reușesc să ajung razele lunii. Razele soarelui? Nici. Nu am aripile Albatrosului pe care-l tot pomenesc în scrierile mele! Nu am libertatea zborului. N-am învățat să zbor, încă! N-am nici măcar liberatea pescărușului, care în căutarea apei vii, a ajuns până la Brașov! Aș vrea să zbor... Aș vrea să zbor, chiar și în întunericul nopții, chiar și în bezna, care mă cuprinde. Aș vrea... Să zbor... Aș vrea, să văd luna! Nu s-o zăresc, numai! Aș vrea să văd, soarele! Nu să-l zăresc, numai! Aș vrea să-mi fie cald, dar... mi-e frig! Mi-e foarte frig și mi-e... frică! Mi-e frică de soare, mi-e frică de lună! Mi-e frică de bezna, care mă cuprinde!
Mi-e frică de noapte! Mi-e frică de... mine, dar nu mi-e frică de tine.
Legendele copilăriei
1) Zi de primăvară
Un copac roşiatic. Uşor colorat. Dar nu colorat. E numai o idee mai roşiatic decât alţii. O furtună albastră. Nu ca albastrul obişnuit. Nici ca albastrul care s-a ascuns la tine sub haină. Şi nici măcar ca albastrul pietrei de colo. Nu. O furtună albastră obisnuită. Albastră şi atâta tot! O frunză neagră, roşie-verde, albastră-portocalie. O frunză cazută dintr-un pic de ploaie. Pic! Pic! Pic! Alte frunze. Acum albastrul s-a şters. E galben. De frică. De bucurie. Şi restul la fel… Ai venit TU. Le-ai învârtit pe toate. Şi furtuna, şi copacul, şi frunza. Şi s-au albit. De ce s-au albit? Eu nu vroiam să se albească. Tu vroiai? Cred că nici tu, nici eu nu vroiam să se albească. Vreau apă bună de băut! O apă care să fie pământ şi dulce ca norocul şi albastră ca cerul ziua. O apă bună de sfinţit. O apă sfinţită – coborâtă din mâna furtunii. Ce apă? Ce furtună? Cine eşti TU?
Dar cine sunt EU?
2) Poveste
Erau o dată şapte oale de argint. Oale de argint. Şi erau şapte. Nu nouă, nu cinci, ci numai şapte! Erau şapte pentru că, atâtea trebuiau să fie. Şi erau toate pe o piatră. Toate la un loc. Eu mă plimbam. Dar nu mă plimbam singur. Erau şi oalele de argint. Mie mi se păreau de pământ, dar ele erau de argint! Mă plimbam cuminte. Aşa sunt eu cuminte. Dar într-o zi, n-am mai vrut să fiu cuminte. N-am mai vrut, pentru că soarele, care mă pândea de mult, a aruncat cu o rază de lumină verde-galbenă în oalele de argint, care mi se păreau de pământ şi care erau, de fapt, de argint. Şi ele au râs. Aşa de tare au râs, încât m-am speriat. Tare m-am speriat. Şi ele râdeau tare, tare de tot. Şi eu mă speriasem tare, tare de tot. Şi din zgomotul acesta tare, tare de tot, s-a trezit Universul. Şi n-am mai fost singur. Ai venit TU. De ce-ai venit? Era mai bine singur. Aveam voie să fiu cuminte, ca şi oalele de argint, care râdeau la soare. Acum şi mie mi se par de argint. Ce bine era când mi se păreau de pământ. Când le credeam de pământ. Puteam să le sparg. Mai aveam pământ. Argint? Nu. Ca să le refac, trebuia să râdă iar soarele, şi iar să vii tu. Dar TU ai venit! TU nu eşti TU? Am înţeles acum. Soarele era luna şi argintul râdea în soare. TU ai venit din pământ. De acolo de unde veniseră şi visul şi povestea. Păcat…
...
11 iunie 2023 a plecat dintre noi...
Veşnică pomenire prietene... Dumnezeu să te ierte şi să te aibă în pază!
Am colaborat aici şi pe alte platforme, chiar am fost colegi de administrare, ne întâlneam la mine pentru a dezbate proiecte, am fost împreună amăgiţi de aceeaşi persoană care a încercat să ne despartă, am rămas părieteni, împreună, făcând haz de necaz pentru ce ni s-a întâmplat
Ne întâlneam periodic în cartier (ne despărţeau câteva blocuri). Pe la începutul lunii iunie cred că a fost ultima întâlnire, fugară, întro staţie de autobuz, vis-a-vis de blkocul în care locuia. Ne-am salutat, neam urat cele bune strângându-ne mâinile. Se pare că a fost pentru ultiuma oară. Am aflat cumplita veste abia azi, dintr-o pură întâmplare, căutându-l pe messenger...