Nimicnicia şi absurdul vieţiide Omar KhayamIvirea mea n-aduse nici un adaos lumii,lar moartea n-o să-i schimbe rotundul şi splendoarea.Şi nimeni nu-i să-mi spună ascunsul tâlc al spumii:Ce sens avu venirea? Şi-acum - ce sens plecarea?Un joc ce se repetă e viaţa- şi tu ştii:Câştigul e durere şi moartea fără nume.Ferice de copilul sfârşit în prima zi,Mai fericit acela ce n-a venit pe lume.Spun unii că există un Creator, şi zicCă pentru a distruge, fiinţe a creat.Fiindcă sunt urâte? Dar cine-i vinovat?Sau pentru că-s frumoase? Nu mai pricep nimic.Credinţă şi-ndoială, eroare şi-adevăr,Ca boaba unei spume, uşoare sunt şi goale.Opacă sau bogată în irizări de cer,Această boabă-i chipul şi tâlcul vieţii tale.Când am să plec din lume n-au să mai fie flori,Nici chiparoşi, nici buze, nici vin cu-arome fine.Nici zâmbet, nici tristeţe, nici înserări şi zori.Nu va mai fi nici lumea- căci gândul meu o ţine.Un punct pierdut e lumea în haosul imensToată ştiinţa noastră: cuvinte fără sens.Om, pasăre şi floare sunt umbre în abis,Zădarnic este gândul, iar existenţa- vis.Un joc de şah e viaţa. Destinul singur joacă.lar noi suntem pionii. Vrând de urât să-i treacă,Ne mută, ne opreşte, un timp ne mută încăŞi apoi în cutia neantului ne-aruncă.Tu ai să pleci spre ziuă sau poate chiar diseară.E timpul să bei vinul cu sufletul uşure.Tu te compari, nebune, cu o comoară rarăŞi crezi că hoţii-aşteaptă cadavrul- să ţi-l fure?Toti cei care plecarâ au adormit pe rândÎn pulberea săracă a vanităţii lor.Să bem, şi-ascultă-aicea amarul adevăr:Tot ce-a spus fiecare, o, Saki, a fost vânt.Durere şi mâhnire în lumea nesfârşită,Cu mii de taine plină - alt lucru n-am găsit.Ai vrut mai mult să afli, o, inimă-ostenită,Dar astăzi, la plecare, nu ştim de ce-am venit.Se-ntunecă. Mesenii extenuaţi de viaţăAu adormit. În umbră, priviţi ce palizi sunt!Întinşi şi reci! Tot astfel vor fi şi în mormânt.N-aduceti lampa! Mortii nu mai au dimineată.Vreau beat să fiu într-una şi-aş vrea să dorm mereu.Am renunţat să aflu ce-i bine şi ce-i rău.Durerea, bucuria- la fel sunt pentru mine.Căci zâmbetu-i solia tristeţii care vine.Tu eşti, bătrână lume, palatul trist în careAleargă nopţi şi zile, spre moarte galopând.Şi unde şahi de-a rândul visară fiecareMărire sau iubire - şi s-au trezit plângând.Mă-ntreb: ce-mi aparţine cu-adevărat? Ce rostAvui, când fără urmă am să mă pierd în moarte?Un scurt incendiu-i viaţa. Văpăi de toţi uitate,Cenuşă spulberată-n vânt: un om a fost.N-aş fi venit aicea de-aş fi putut alege.Şi chiar dacă-aş fi liber, spuneţi-mi, unde-aş merge?Să nu te naşti mai bine-i. Dar cum să evităm?... Acum însă că suntem - de ce să mai plecăm?Beţivule, imensă urnă, eu nu ştiu cin' te-a modelat.Ştiu doar că poţi-ncape-n trei vedre şi ştiu c-ai să te sfarmi curând.Mult timp am să mă-ntreb atuncea: de ce ai fost oare creat,De ce-ai fost fericit şi-acuma - de ce eşti doar pământ?Prisos de strălucire eu lumii n-am adus.Tot ce mă înconjoară - de mine-i mai presus.Nedumerit şi singur mă-ntreb neîncetat:De ce-am venit pe lume? De ce sunt alungat?Prietenii mei unde-s? Călcatu-i-a-n picioareNe-ndurătoarea moarte? Dar noaptea mi se pareCă-i mai aud cum cântă prin parcul adormit.– Sunt morţi, ori poate numai sunt beţi de-a fi trăit?Cu toate că-s frumoasă şi am parfum de lotuşi,Deşi am ca laleaua obraz catifelatŞi svelt ca chiparosul mi-e trupul, spune-mi, totuşi,Ce scop avu cerescul Zugrav când m-a schiţat?
Citeste mai mult…
-->
Comentarii