Dă-mi ochii-ţi plânşi, să-i mai sărut o dată, Şi lasă-mă să plec!... Tu nu-nţelegi Că-n orchestrarea întregirii noastre Nu-i ciripit de păsărele-albastre, Ci-i răcnet doar de bestie turbată, Ce-ţi sângerează-obrajii şi te muşcă De câte ori încerci s-o-nchizi în cuşcă Sau de piciorul patului s-o legi?...
Dă-mi ochii-ţi plânşi, să-i mai sărut o dată, Şi nu-ţi mai cer nimic!... Tu n-ai ghicit Că melodia întregirii noastre s-a sfârşit Şi toată fericirea-mprovizată Cu care ne-avântăm tot mai departe N-a fost decât iluzia că ne-am iubit Ca două manechine cu suflete de vată, Păstrate-ntr-o vitrină cu geamurile sparte?...
Dă-mi ochii-ţi plânşi, să-i mai sărut o dată, C-atâta doar mi-e dat să-ţi mai sărut, În cinstea întregirii noastre din trecut, Din care-acum n-a mai rămas nimic Decât o falsă frescă-n mozaic, Pe care nişte gheare de bestie turbată Însângerează două imagini omeneşti!... Nu le cunoşti?... Încearcă - Şi-ai să ţi le-aminteşti!...
-->
Comentarii
Epilog sentimental
de Ion Minulescu
Şi lasă-mă să plec!...
Tu nu-nţelegi
Că-n orchestrarea întregirii noastre
Nu-i ciripit de păsărele-albastre,
Ci-i răcnet doar de bestie turbată,
Ce-ţi sângerează-obrajii şi te muşcă
De câte ori încerci s-o-nchizi în cuşcă
Sau de piciorul patului s-o legi?...
Dă-mi ochii-ţi plânşi, să-i mai sărut o dată,
Şi nu-ţi mai cer nimic!...
Tu n-ai ghicit
Că melodia întregirii noastre s-a sfârşit
Şi toată fericirea-mprovizată
Cu care ne-avântăm tot mai departe
N-a fost decât iluzia că ne-am iubit
Ca două manechine cu suflete de vată,
Păstrate-ntr-o vitrină cu geamurile sparte?...
Dă-mi ochii-ţi plânşi, să-i mai sărut o dată,
C-atâta doar mi-e dat să-ţi mai sărut,
În cinstea întregirii noastre din trecut,
Din care-acum n-a mai rămas nimic
Decât o falsă frescă-n mozaic,
Pe care nişte gheare de bestie turbată
Însângerează două imagini omeneşti!...
Nu le cunoşti?...
Încearcă -
Şi-ai să ţi le-aminteşti!...