Kairos a alergat în turnul său, nu știa care erau scânteile de lumină, dar ar fi vrut să facă ceva. Credea că, dacă problema este legată de timpul ce trecea prea repede, atunci trebuia să facă ceva pentru a-l încetini.
În reflexia ceasului, a celui mai mare dintre toate, ce reprezenta întreaga lume, a văzut umanitatea epuizată de o boală care circula rapid, tăcută și invizibilă.
Deschise geamul ceasului mare și, cu toată puterea, încercă să oprească limbile nebunești ale acestuia. În acel moment precis, națiune după națiune, au început să încetinească.
Oamenii nu mai erau în preajmă sau la serviciu, ci în casele lor.
Ceva incepuse să funcționeze, răul cel rău părea să se micșoreze, dar era mereu acolo, ca un nor negru de neatins.
Kairos știa că nu putea părăsi limbile ceasului, altfel totul s-ar fi cufundat în haos. Trebuia să găsească modul de a -i avertiza pe oamenii, că pierduseră ceva și că trebuiau să-l regăsească.
În centrul ceasului mare, era o bilă de cristal care era conectată la Pământ.
Zeul Timpului încercase să transmită mesajul său prin intermediul întregii omeniri.
Își concentrase toata energia magică, ca toată lumea să-l audă, dar își dăduse seama că, în realitate, singurii care îi înțelegeau mesajul erau doar copiii.
Mintea adulților, în ciuda încetinirii timpului, alerga încă mult prea repede și nu putea să recunoască avertismentul important.
Copiii ascultau curioși, chiar de nu știau ceea ce erau scânteile de lumină pe care le pierduseră. Încercaseră să vorbească cu părinții lor, îngrijorați de ceea ce se întâmplase, dar nu i-au ascultat.
Kairos în sinea lui înțelesese că numai ei ar putea fi cheia schimbării. Într-adevăr, răul întunecat care umbla, îi cruțaseră aproape în totalitate pe cei mici și credea că un motiv trebuia să existe.
De fapt, ceva se schimbă, timpul care continua să încetinească, îi obliga pe părinți să-și petreacă toată ziua cu copiii lor.
Adulții au început să se joace cu ei și să facă lucruri pe care nu le mai făcuseră niciodată. Glume, jocuri, cântece, mulți se întorceau a fii copii și începuseră să reflecte asupra multor lucruri importante care le lipsiseră.
O fetiță, dintre toți, părea că înțelesese clar ce spunea Kairos. Micuța Sofia, avea doar șase ani, dar avea idei foarte clare, voia să facă ceva pentru a schimba acea situație dificilă.
Încercase de mai multe ori să-i răspundă Zeului Timpului, mai întâi vorbind, apoi strigând, apoi cântând și în sfârșit în tăcere. Tocmai în tăcere, începuse să primească răspunsurile.
-->
Comentarii
(Autoare: Valentina Bruno)
Scântei de lumină
(continuare de la Scântei de lumină 1)
Kairos a alergat în turnul său, nu știa care erau scânteile de lumină, dar ar fi vrut să facă ceva. Credea că, dacă problema este legată de timpul ce trecea prea repede, atunci trebuia să facă ceva pentru a-l încetini.
În reflexia ceasului, a celui mai mare dintre toate, ce reprezenta întreaga lume, a văzut umanitatea epuizată de o boală care circula rapid, tăcută și invizibilă.
Deschise geamul ceasului mare și, cu toată puterea, încercă să oprească limbile nebunești ale acestuia. În acel moment precis, națiune după națiune, au început să încetinească.
Oamenii nu mai erau în preajmă sau la serviciu, ci în casele lor.
Ceva incepuse să funcționeze, răul cel rău părea să se micșoreze, dar era mereu acolo, ca un nor negru de neatins.
Kairos știa că nu putea părăsi limbile ceasului, altfel totul s-ar fi cufundat în haos. Trebuia să găsească modul de a -i avertiza pe oamenii, că pierduseră ceva și că trebuiau să-l regăsească.
În centrul ceasului mare, era o bilă de cristal care era conectată la Pământ.
Zeul Timpului încercase să transmită mesajul său prin intermediul întregii omeniri.
Își concentrase toata energia magică, ca toată lumea să-l audă, dar își dăduse seama că, în realitate, singurii care îi înțelegeau mesajul erau doar copiii.
Mintea adulților, în ciuda încetinirii timpului, alerga încă mult prea repede și nu putea să recunoască avertismentul important.
Copiii ascultau curioși, chiar de nu știau ceea ce erau scânteile de lumină pe care le pierduseră. Încercaseră să vorbească cu părinții lor, îngrijorați de ceea ce se întâmplase, dar nu i-au ascultat.
Kairos în sinea lui înțelesese că numai ei ar putea fi cheia schimbării. Într-adevăr, răul întunecat care umbla, îi cruțaseră aproape în totalitate pe cei mici și credea că un motiv trebuia să existe.
De fapt, ceva se schimbă, timpul care continua să încetinească, îi obliga pe părinți să-și petreacă toată ziua cu copiii lor.
Adulții au început să se joace cu ei și să facă lucruri pe care nu le mai făcuseră niciodată. Glume, jocuri, cântece, mulți se întorceau a fii copii și începuseră să reflecte asupra multor lucruri importante care le lipsiseră.
O fetiță, dintre toți, părea că înțelesese clar ce spunea Kairos. Micuța Sofia, avea doar șase ani, dar avea idei foarte clare, voia să facă ceva pentru a schimba acea situație dificilă.
Încercase de mai multe ori să-i răspundă Zeului Timpului, mai întâi vorbind, apoi strigând, apoi cântând și în sfârșit în tăcere. Tocmai în tăcere, începuse să primească răspunsurile.
(continuare la Scântei de lumină 3)