sunt un tip ciudat cred că urcarea unor scări se face în aceeași măsură cum coborârea tocmai pentru că nimeni până acum nu m-a convins că între urcare și coborâre semnul egal nu există prin păduri nu merg niciodată după trufe sau vânat sau lemne de foc merg acolo din grijă pentru locul meu de suflet în calitatea mea de visător fără întoarcere mă văd obligat să-mi găsesc o poiană să-mi pun tacticos amândouă mâinile sub cap în timp ce stau lungit cu piciorul peste picior și înainte să încep numărători de lampioane rătăcite
să mă conving că nu e nicio diferență între boabele ude de măceș și sfârcurile ei sub bluză
Mă uit, în zare, la egretele albe, la malul estuarului, nu se anunţă nicio schimbare.
Lunile înverşunate trec, încă nu baţi la usă, în streaşină, zăpada persistă, în timp ce eu stau şi-ţi aştept paşii.
Sub o lună gotică şi fiecare clipire de stea, prin pădurea de şoapte, uşor confuz, dar rezonant, noapte de noapte, niciun sunet nu se pierde.
Încerc să nu mă gândesc la distanţa şi spaţiul dintre noi, dar există momente când eşti atât de aproape, aproape straniu, atât de aproape, mai ales atunci când, spre mine, plutesc, în aer, curbe delicate ca vălurile picăturii, adieri de gânduri, miresme şi brize de umbre dense.
Acolo, aproape, atât de aproape, treci, cu mine, pe sub arcada ramurii noastre de măr, precum un cântec, mi-alungi neliniştea din mine, îmbrăţişaţi la marginea timpului, zâmbetele noastre se-ating, fără putere sunt la atingerea ta, două lumini care redobândesc desăvârşirea.
Atunci, acolo, atât de aproape, îngerii s-au adunat, precum mâinile tale împreunate cu ale mele. În sunetul acelor aripi uşoare bătea un contrapunct ritmic, în timp ce tu, încet, încet, ai zburat de la acest pământ nins, de la acest pământ stins...
-->
Comentarii
Mulţumesc D.nei Gabriela şi Dlui Ioan Muntean pentru vizită şi apreciere!
straniu
de Dumitru Alexandru Gheras
se face în aceeași măsură cum coborârea
tocmai pentru că nimeni până acum nu m-a convins că
între urcare și coborâre semnul egal nu există
prin păduri nu merg niciodată după trufe
sau vânat sau lemne de foc merg acolo
din grijă pentru locul meu de suflet
în calitatea mea de visător fără întoarcere
mă văd obligat să-mi găsesc o poiană
să-mi pun tacticos amândouă mâinile sub cap
în timp ce stau lungit cu piciorul peste picior
și înainte să încep numărători de lampioane rătăcite
să mă conving
că nu e nicio diferență între boabele ude de măceș
și sfârcurile ei sub bluză
Aproape straniu
Mă uit, în zare, la egretele albe,
la malul estuarului,
nu se anunţă nicio schimbare.
Lunile înverşunate trec,
încă nu baţi la usă,
în streaşină, zăpada persistă,
în timp ce eu stau şi-ţi aştept paşii.
Sub o lună gotică
şi fiecare clipire de stea,
prin pădurea de şoapte,
uşor confuz, dar rezonant,
noapte de noapte,
niciun sunet nu se pierde.
Încerc să nu mă gândesc
la distanţa şi spaţiul dintre noi,
dar există momente
când eşti atât de aproape,
aproape straniu, atât de aproape,
mai ales atunci când,
spre mine, plutesc, în aer,
curbe delicate ca vălurile picăturii,
adieri de gânduri,
miresme şi brize de umbre dense.
Acolo, aproape, atât de aproape,
treci, cu mine, pe sub arcada
ramurii noastre de măr,
precum un cântec,
mi-alungi neliniştea din mine,
îmbrăţişaţi la marginea timpului,
zâmbetele noastre se-ating,
fără putere sunt la atingerea ta,
două lumini care
redobândesc desăvârşirea.
Atunci, acolo, atât de aproape,
îngerii s-au adunat,
precum mâinile tale
împreunate cu ale mele.
În sunetul acelor aripi uşoare
bătea un contrapunct ritmic,
în timp ce tu, încet, încet,
ai zburat de la acest pământ nins,
de la acest pământ stins...
poezie de Irina Lucia Mihalca
Straniu
Am frică, pentru notorietate
-Că-i sigur numai o capcană
Ce prinde totul, lasă rană-
Pedeapsă de posteritate!
Motiv, n-ar fi, de-ngrijorare,
De-ar fi, valoarea, absolută;
De n-ar nega, frumosu', o slută...
Bolnavă de infatuare!
Am strania, certă, părere,
Că lumea este-n "pic" de ură;
Din merit, face-o "aventură",
Din bine, bun, face durere!
Suntem o rasă-n interdicţie
De-a promova valori umane...
E-o luptă acerbă pe ecrane,
Pe străzi, în ziare... Contradicţie!
Paradoxal, ne flagelăm
Într-o ambiţie reciprocă;
Nisipul, îl pretindem rocă,
De ură, nu mai cugetăm!
E-o lume, parcă, fără craniu,
Cu ţel de-a se extermina
De ideal, de fiinţa sa...
Iubirea o tratează-n straniu!
Şi-atunci, visez să rămân mic,
-Să nu exist cuvânt, povaţă-
Umil să-mi derulez din aţă,
În spectator, către nimic...
Contemporan sunt cu uraniul
Mortal -ce-l stors de energie-
Dar impotent, scriu elegie...
Într-un final... Căci lumea-i straniul!
poezie de Daniel Aurelian Rădulescu