Trebuie să fii membru al Cronopedia pentru a adăuga comentarii!
Acest răspuns a fost șters.
Categorii forum
Activitate
Să ne cunoaştem ţara
Trebuie să fii membru al Cronopedia pentru a adăuga comentarii!
-->
Răspunsuri
Gimnaziul “Roman Vodă”din municipiul Roman, județul Neamț, denumire ulterioară – Liceul..., denumire actuală - Colegiul Național „Roman Vodă” este o prestigioasă instituție de învățământ liceal din oraș, pe Strada Mihai Eminescu, la nr. 4. Clădirea colegiului are statut de monument istoric și din punct de vedere arhitectonic este identic cu Colegiile Naționale “Unirea” din Focșani și “Ion C. Brătianu” din Pitești. La data de 30 septembrie 1872 își deschidea larg porțile o nouă instituție de învățământ, ce va fi un liceu model al Romanului și al țării. Gimnaziul a funcționat la început în clădirea Școlii nr. 1, dar aceasta devine neîncăpătoare în 1875, odată cu creșterea numărului de clase. Abia în anul școlar 1881-1882 activitatea școlară se va desfășura sub auspicii mai bune când întreaga clădire rămâne Gimnaziului și profesor de istorie este numit George Radu Melidon. Acesta, vreme de 28 de ani, a dat strălucire acestui gimnaziu și culturii romașcane în general, ca fiu al urbei, absolvent al Academiei Mihăilene din Iași, om de vocație umanistă și cultură enciclopedică. În anul 1890, prin închidere, se obține un nou local, iar în 1897 se primește acordul Ministerului pentru construirea unui local propriu. Din anul 1891 va preda româna și istoria aici Calistrat Hogaș care, în 1901, este numit director al acestei instituții. În timpul primului război mondial, clădirea școlii a fost reachiziționată. Unii elevi vor pleca, o parte a cadrelor didactice vor fi mobilizate, până în martie 1918, așa încât, anevoie, cursurile se vor ține în aer liber, școala funcționând în turnul și chiliile Episcopiei. Anul 1919 e benefic urbei romașcane, deoarece acum Gimnaziul „Roman-Vodă” devine liceul cu nume voievodal, străveche vatră de cultură a orașului. Schimbându-se statutul școlii și având un grad superior celui de până atunci, intervin transformări profunde pe multiple planuri. În 1933 Ministerul aprobă liceului să preia și clădirea aparținând Școlii Normale „Ion-Creangă”. Al doilea război mondial va afecta și buna desfășurare a activității liceului. Localul școlii este ocupat de un spital militar, iar personalul este evacut la liceul din Dumbrăveni, județul Târnava Mică. După război, liceul va trece prin momente grele. Impactul politic a fost puternic, dar profesorii vor depune în continuare o muncă asiduă pentru a menține liceul între școlile de prestigiu. Au existat și perioade mai dificile, dar și ani de reviriment în care calitatea procesului de învățământ și dotarea materială s-au îmbunătățit. După instaurarea regimului comunist, liceul își pierde titulatura de „Roman-Vodă”, devenind „Școala medie de 11 ani”. Cu toate acestea, colectivul didactic și elevii acestui liceu romașcan, prin eforturi deosebite, pasiune și responsabilitate, vor contribui la dezvoltarea școlii lor, înfruntând lipsuri, abuzuri și opreliști. În 1950 liceul dispunea de 35 camere pentru uz didactic. În 1965 se amenajează biblioteca, iar doi ani mai târziu se dă în folosință vila din curtea liceului, utilizată ca muzeu școlar și sediu al revistei „Școala Nouă”. Din 1970 instituția va dispune și de un internat cu 208 locuri. În 1971 liceul își recapătă blazonul mușatin – „Roman-Vodă”. În ciuda greutăților cu care s-a confruntat, liceul a crescut an de an datorită unui corp didactic valoros. Anul 1972, centenarul școlii, este un an de bilanț și privire retrospectivă a tot ceea ce a jalonat un drum parcurs de la înălțimea unui veac cu împlinirile și umbrele sale, cu miile de elevi și sutele de profesori care au edificat deopotrivă un lăcaș de spiritualitate romașcană de certă valoare, dar și pentru a desprinde concluzii și a întocmit planuri pentru viitorul inaugurat cu ocazia acestui jubileu. Toți cei care au trecut pragul Liceului „Roman-Vodă” în acest secol și-au adus o contribuție demnă de apreciat pe oriunde i-au purtat pașii vieții și, chiar dacă, din anumite motive, n-au putut fi toți prezenți la strigarea catalogului centenar, fiecare în parte poartă mândria că aparține acestui liceu „etalon”. După cum se observă, Liceul „Roman-Vodă” a contribuit la realizarea intelectuală a multor tinere generații. S-a format renumitul spirit „roman-vodist”, care a solidarizat peste ani generații de elevi, absolvenți și profesori. Și, după decembrie 1989, liceul, intrând pe un nou făgaș, a oferit absolvenților posibilități mari de realizare. În urma demersurilor conducerii liceului, începând de la 1 septembrie 2001, Liceul „Roman-Vodă” devine Colegiul Național „Roman-Vodă”, ca o recunoaștere a meritelor trecute și ca un imbold pentru viitor. Mai jos enumăr câteva dintre marile personalitați române care și-au făcut o parte din studii aici:
Colegiul Național "Roman-Vodă", corp A, Roman, Neamţ
adresa: str. Mihai Eminescu nr. 4.
La 30 septembrie 1872 îşi deschidea larg porţile o nouă instituţie de învăţământ, ce va fi un liceu model al Romanului şi al ţării. Înfiinţarea acestuia s-a datorat eforturilor locale căci, deşi Camera Legiuitoare votase întemeierea şcolii la 22 ianuarie 1869, ministerul a răspuns în mai multe rânduri nefavorabil cererilor locuitorilor oraşului, motivul invocat fiind acela al lipsei fondurilor. Costin Brăescu – sufletul şcolii romaşcane – va întocmi un memoriu ce cuprindea o serie de propuneri, printre care: numele gimnaziului să fie „Roman-Vodă”, deschiderea să fie la 30 septembrie cu solemnitate, autoritatea comunală să numească deocamdată doi profesori (Gh. Pădure şi C.Copăcineanu).
Propunerile au primit aviz favorabil abia la 20 octombrie 1872. Gimnaziul a funcţionat la început în clădirea Şcolii nr. 1, dar aceasta devine neîncăpătoare în 1875, odată cu creşterea numărului de clase. Abia în anul şcolar 1881-1882 activitatea şcolară se va desfăşura sub auspicii mai bune când întreaga clădire rămâne Gimnaziului şi profesor de istorie este numit George Radu Melidon. Acesta, vreme de 28 de ani, a dat strălucire acestui gimnaziu şi culturii romaşcane în general, ca fiu al urbei, absolvent al Academiei Mihăilene din Iaşi, om de vocaţie umanistă şi cultură enciclopedică. În 1890, prin închidere, se obţine un nou local, iar în 1897 se primeşte acordul Ministerului pentru construirea unui local propriu.
Din 1891 va preda româna şi istoria aici Calistrat Hogaş care, în 1901, este numit director al acestei instituţii. În 1898, cel care-i avusese la Fălticeni elevi pe Mihail Sadoveanu şi Cezar Petrescu, N. Apostol, a venit la Roman ca profesor la acest gimnaziu. În timpul primului război mondial, clădirea şcolii a fost reachiziţionată. Unii elevi vor pleca, o parte a cadrelor didactice vor fi mobilizate, până în martie 1918, aşa încât, anevoie, cursurile se vor ţine în aer liber, şcoala funcţionând în turnul şi chiliile Episcopiei.
Anul 1919 e benefic urbei romaşcane, deoarece acum Gimnaziul „Roman-Vodă” devine liceul cu nume voievodal, străveche vatră de cultură a oraşului. Schimbându-se statutul şcolii şi având un grad superior celui de până atunci, intervin transformări profunde pe multiple planuri. În 1933 Ministerul aprobă liceului să preia şi clădirea aparţinând Şcolii Normale „Ion-Creangă”. Al doilea război mondial va afecta şi buna desfăşurare a activităţii liceului. Localul şcolii este ocupat de un spital militar, iar personalul este evacut la liceul din Dumbrăveni, judeţul Târnava Mică.
La 15 ianuarie 1945, liceele „Roman-Vodă” şi „Sturza Cantacuzino” şi-au deschis cursurile, ca liceu mixt, dar pentru puţin timp, căci în martie cele două licee se vor despărţi. După război, liceul va trece prin momente grele. Impactul politic a fost puternic, dar profesorii vor depune în continuare o muncă asiduă pentru a menţine liceul între şcolile de prestigiu.
Au existat şi perioade mai dificile, dar şi ani de reviriment în care calitatea procesului de învăţământ şi dotarea materială s-au îmbunătăţit. După instaurarea regimului comunist, liceul îşi pierde titulatura de „Roman-Vodă”, devenind „Şcoala medie de 11 ani”. Cu toate acestea, colectivul didactic şi elevii acestui liceu romaşcan, prin eforturi deosebite, pasiune şi responsabilitate, vor contribui la dezvoltarea şcolii lor, înfruntând lipsuri, abuzuri şi oprelişti. În 1950 liceul dispunea de 35 camere pentru uz didactic. În 1965 se amenajează biblioteca, iar doi ani mai târziu se dă în folosinţă vila din curtea liceului, utilizată ca muzeu şcolar şi sediu al revistei „Şcoala Nouă”.
Din 1970 instituţia va dispune şi de un internat cu 208 locuri. În 1971 liceul îşi recapătă blazonul muşatin – „Roman-Vodă”. În ciuda greutăţilor cu care s-a confruntat, liceul a crescut an de an datorită unui corp didactic valoros.
Anul 1972, centenarul şcolii, este un an de bilanţ şi privire retrospectivă a tot ceea ce a jalonat un drum parcurs de la înălţimea unui veac cu împlinirile şi umbrele sale, cu miile de elevi şi sutele de profesori care au edificat deopotrivă un lăcaş de spiritualitate romaşcană de certă valoare, dar şi pentru a desprinde concluzii şi a întocmit planuri pentru viitorul inaugurat cu ocazia acestui jubileu.
Toţi cei care au trecut pragul Liceului „Roman-Vodă” în acest secol şi-au adus o contribuţie demnă de apreciat pe oriunde i-au purtat paşii vieţii şi, chiar dacă, din anumite motive, n-au putut fi toţi prezenţi la strigarea catalogului centenar, fiecare în parte poartă mândria că aparţine acestui liceu „etalon”. După cum se observă, Liceul „Roman-Vodă” a contribuit la realizarea intelectuală a multor tinere generaţii. S-a format renumitul spirit „roman-vodist”, care a solidarizat peste ani generaţii de elevi, absolvenţi şi profesori.
Şi, după decembrie 1989, liceul, intrând pe un nou făgaş, a oferit absolvenţilor posibilităţi mari de realizare. În urma demersurilor conducerii liceului, începând de la 1 septembrie 2001, Liceul „Roman-Vodă” devine Colegiul Naţional „Roman-Vodă”, ca o recunoaştere a meritelor trecute şi ca un imbold pentru viitor.
https://europroiecte.eu/portofoliiroman/nastasaioana/institutie/ist...
***
Arhitectura
Liceul ,,Roman-Vodă” – un templu de spirit
La începutul secolului al XX-lea, Romanul avea să primească o nouă şi deosebită realizare arhitectonică – rămasă, multă vreme, ca emblemă a urbei – clădirea Liceului „Roman-Vodă”, pe atunci Gimnaziu. Aşezată la intersecţia unor complexe curbe de nivel, construcţia capătă, prin acesta, un plus de măreţie, permiţând privitorului, care a admirat-o din toate părţile, să aibă multiple unghiuri de vedere, de la frescul?(poate fresca? Sau frontonul?) intrării şi până la racursiul surprins din curtea interioară.
Edificiul însumează, într-o perfectă unitate, cele mai pregnanate întruchipări care s-au succedat în arhitectura europeană. Pornind de la considerarea faptului că până la finele Evului Mediu s-au constituit moduli de bază, cu atribute de stil, ai artei zidirii, pentru ca apoi, de la Renaştere încoace, să se opereze doar cu amalgamarea acelor moduli în sisteme unitare, se poate afirma că Roman-Vodă constituie o fericită concretizare a acestui gen de sinteză. În faţa noastră se prefigureză, astfel, un ansamblu masiv de palazzo renascentist, învăluit în sobrietatea nordică a cărămidajului şi oferit exteriorului doar printr-un singur portic de o discretă îngemănare de clasic şi gotic, pe sub care ar putea să se strecoare doar fie o vestală a unui ritual pur, fie o domniţă a veacurilor de mijloc, şi nicidecum cortegii impunătoare de pelerini. Autorul construcţiei – arhitectul Constantin Băicoianu – gândind la finalitatea didactică a acestei instituţii, a ales modalitatea cărămizilor aparente pentru a conferi astfel întregului emblem unor strădanii intelectuale ce se desfăşoară departe de foşnetul vieţii şi nepotolirea devenirii.
În spatele clădirii, imensa curte interioară, cu coborâş de Propilee şi intimism de pension, oferă imaginea panoramică a unor succesiuni de ferestre largi, decupate, parcă, din arhitectura solară a unei abaţii meridionale, în spatele cărora se perindă calendaristic valuri de lumină şi serii de generaţii.
O dată trecuţi pe sub porticul frontal, suntem întâmpinaţi de doi pilaştri simpli, cu robusteţea lor miceniană şi cu invitaţia de a privi revărsările de bucurie tinerească. De-o parte şi de alta, două ancadramente renascentiste adaugă intrării un plus de fast veneţian. Iar de aici, într-o firească simetrie, pornesc spre părţi coridoare lungi cu admirabile efecte de perspectivă, săli de clasă cu odihnitoarea lor puritate, ca şi spaţiul festiv al structurii centrale, dominat şi auster, ale cărui ferestre înalte amplifică şi mai mult izolarea de tumultul străzii, ca şi adorarea adolescentină a unui cer de azur.
Un edificiu aproape secular, cuprinzând în el însuşiri alveolatele altare, prin care candoarea umană trece mereu, spre a se metamorfoza în înţelepciune statornică. Un edificiu în a cărei faţadă părea a se fi însumat acel irepetabil portic, acele colonade singuratice şi acea uimitoare friză a soarelui, toate aduse parcă, de undeva, de la ruinele antice sau medievale ale unor zidiri vechi şi încastrate cu îndârjire, de către Manole moldav, în ţesătura densă a acestei citadele cu nume muşatin.
Liceul ,,Sturdza–Cantacuzino” – balcoane spre soare, domniţe în umbră
Ctitoria de suflet nobil, ridicată pentru educarea aleasă a domniţelor Romanului, a început să înfrumuseţeze urbea cu aproape trei sferturi de secol în urmă. Dacă ar fi fost destinată în a fi locaş de rugăciune, ar fi avut la intrare tabloul votiv al celor două prinţese, dăruitoare de adăpost întru reculegere sacră. Zidirea, însă, s-a înălţat spre a lumina suflete şi a îndruma vlăstare tinere, venite în ea prin necruţătoarea selecţie a minţii; de aici, doar inscripţia de sub fronton în frumoase caractere grafice care, odinioară, amintea tuturor pe patronatele ei, pline de autoritate de rang şi dragoste de înţelepciune.
Clădirea e aşezată pe un sol omogen, echilibrat, lipsit de geometria variabilă a fundaţiei Liceului Roman–Vodă. Dacă cel din urmă transmitea, din această cauză, sentimentul unei aşezări de răscruce de dumuri, construcţia noastră de astăzi cere, parcă, o piaţă centrală, cu întăriri de alei largi şi monument statuar în faţă. Posedând o structură impunătoare solidate cu trăinicie romanică, faţadă dominante şi o impecabilă simetrie, edificiul poartă imaginea defensivului, cu funcţie mai mult de a apăra decât de a chema, amintind de o cetate a unor tipuri în care iureşul vieţii făcea ca podul de la intrare să fie mereu ridicat. În faţa acestei zidiri, ce pe planşetă a apărut a fi destinată unui sever Palat de Justiţie, fiinţa umană pierde din dimensiune, erijându-se acum în ipostaza unor vizitatatori care revin zi de zi, să admire măreţia Altarului de la Pergam.
Faţada, structurată în volume bine delimitate, permite luminii să pătrundă bogat în interior, mai mult la parter decât la etaj, prin cele două succesiuni de ferestre mari, cele de sus cu o arcatură simplă, de sorginte bizantină, iar cele de jos terminate cu un desen fragmentat, asemeni unei fărâme de arabesc suprapus peste o ascunsă creionare gotică. Un brâu gros cu un rând de zidărie îmbrăţişează extremele clădirii, pentru ca principala sa funcţie să fie aceea de a proteja partea superioară a ferestrelor şi de a le accentua prezenţa, asemenea contururilor pregnante ce scot în evidenţă spelndoarea unor ochi ca acei a lui Nefertiti.
Sturdza-Cantacuzino se impune, în mod deosebit cu structurile arhitectonice de la intrare, plasate pe axa centrală a clădirii. Se intră printr-un triplu portal, extrem de simplu şi proteguitor, prin acele uşi – firide adânci, care ascund, parcă, în alveolajul lor siluetele de metal ale unor armuri medievale. Deasupra, sub fronton, ca un cerdac de cetate, un balcon sănătos, cu intenţie de loggie şi cu aliniamentul robust al unor colonade constituie singura deschidere mai curajoasă spre tumultul necontenit al străzii. Şi dacă, totuşi, se pătrunde în şcoală, un hol anticameră sobru şi înalt, te conduce spre scara, puţin monumentală, din faţă, cu răspântia ei de altitudine, deschisă spre două corpuri ale edificiului, spre coridoarele înguste şi lungi pe întinderea cărora lumina, nu prea risipită aici, invită mai mult la studiu decât la zburdălniciune.
În curte, ca un His Master’s Voice obligatoriu, vila şcolii echilibrată şi odihnitoare, posedând două intrări opuse, una spre iureşul recreaţiilor. Colonadele prismatice şi înalte mai mult însoţesc decât sprijină clădirea, acest mic Trianion renascentist cu ambianţă aristocratică şi cu o aleasă ornamentaţie exterioară plină de discreţie şi rafinament.
O ctitorie spirutuală a acestui oraş, un fost Notre-Dame al unor discipole ale culturii, îmbrăcate în sobrietatea pură a candorii.
...