Nici un eveniment nu colorează parcă mai frumos amintirile ca o întâlnire cu doi mari actori: Stela Popescu şi Alexandru Arşinel. O mare bucurie, care lasă urme de aur. Despre frumuseţea teatrului de altădată cu cei mai mari comici ai României. „Mi-am dorit mereu să fiu actriţă” A te afla în apropierea Stelei Popescu şi a lui Alexandru Arşinel este o sărbătoare.
Celebrii actori au găsit definiţia fericirii pe care noi o căutăm cu disperare. Nu luată din fel de fel de tratate filozofice, ci de pe o simplă scenă de teatru a cărei cortină se va ridica mereu pentru ei. Atunci când pronunţi numele unuia te gândeşti imediat la celălalt. Doamna emană poftă de viaţă prin toţi porii. Domnul îşi iubeşte nespus familia şi adoră pământul. Dar împreună sunt două genii ale comediei şi umorului românesc. „Când ne-am cunoscut, Sandu era un tip înalt şi cu părul foarte creţ.
Toate femeile îl iubeau, pentru că ştia să cânte foarte frumos. Un mare familist, care e topit după soţie şi copii”, îşi începe povestea doamna Stela Popescu. „Eu mi-am dorit întotdeauna să fiu actriţă. Cred că şi din cauza şcolii pe care am făcut-o în Braşov, unde teatrul avea o dezvoltare deosebită. Erau atunci seniorul Mişu Fotino, Veve Cigalia, Vali Voiculescu, Marius Peppino, regizorul Ion Simionescu. Mari valori. Eu cred că pentru un tânăr care visează să facă teatru, dacă trăieşte într-un oraş cu actori de asemenea valoare, e o lecţie. Atunci el câştigă enorm şi scapă de crispare. Cred apoi că pe mine m-a ajutat memoria extraordinară. Spuneam poezii de mică la toate serbările şi-mi amintesc că la finalul liceului am jucat un rol de cochetă cu ciorapi de nailon şi guler de vulpe. Eu am jucat şi dramă (n.n. - în piesa „Turnul de fildeş”) şi chiar am luat premii pentru rolul acesta, dar firea mea mă îndeamnă să joc comedie.
La detaşarea celor două nuanţe dramă-comedie contribuie indiscutabil firea actorului”. „În tinereţe eram un fel de paria al familiei” Deşi la început nu şi-a dorit să atingă steaua succesului în teatru, fiecare rol a însemnat pentru Alexandru Arşinel o cărămidă pusă în zidul pe care fiecare om şi-l construieşte în jurul său, ca să lase ceva în urmă. Fără îndoială că actorul face parte dintr-o generaţie mult încercată, dar şi blagoslovită de Dumnezeu prin talentul cu care a înzestrat-o. „Niciodată n-am vrut să fiu actor”, spune hotărât şi senin Alexandru Arşinel. „Prin ’57 am dat la Construcţii la Iaşi şi am picat. Apoi am intrat ca figurant la teatrul din Iaşi. Mi s-a părut mai uşor atunci să înveţi poezii. Pe vremea aceea eram un fel de paria al familiei. Faptul că nu intrasem la facultate crease o mare problemă, pentru că fraţii mei erau consideraţi normali. Aşa că îi «zgândăream» pe ai mei, care se îndoiau de seriozitatea mea. Şi cu foarte mare greutate am reuşit să-l fac pe tata să-mi dea bani să vin la Bucureşti să dau examen.
M-am luptat cu multe greutăţi în profesia asta, dar poate cea mai frumoasă perioadă din viaţa mea a fost cea din timpul facultăţii. Nu aveai timp să te gândeşti la altceva. Orele erau plăcute, iar profesori ca Irina Răchiţeanu, Dem Rădulescu, regizorul Ion Olteanu sau Iani Cojar erau extraordinari. Singurele noastre escapade erau la meciurile de fotbal.” „Am jucat cu mulţi artişti, dar pilonii am rămas noi” Stela şi Arşinel sunt inconfundabili, inimitabili şi au dat naştere unor personaje unice de-a lungul timpului. „Eram un băieţoi şi tocmai de aceea mama nu era de acord să fac teatru. Pentru ea, săraca, artistele erau femeile frumoase din filmele americane. Păi, cum să facă Stela ei, smulsă de gâşte, teatru? De-abia pe la 21 de ani au început să-mi sticlească ochii după băieţi, că până atunci scriam scrisorile de dragoste ale colegelor. Am venit apoi la Bucureşti şi totul s-a schimbat. La facultate, pentru că-mi coseam fuste crăpate, am fost pusă la gazeta de perete, unde scria: «Casa de modă Stela Popescu».
Dar m-a durut în cot. Eu voiam să fiu cochetă! Cariera mea a început încă din facultate. În 1958 s-a înfiinţat Televiziunea Română, iar din generaţia noastră au fost recrutaţi şi marii regizori. După o stagiatură de trei ani la Braşov am dat examen la Teatrul «Constantin Tănase». Unii îmi spuneau să nu mă duc, deoarece va zice lumea că vreau să-mi arăt picioarele. Nimeni nu ştie că divertismentul are însă o valoare de educaţie foarte importantă dacă e făcut cu «miez». Sică Alexandrescu însă mi-a zis să merg să dau examen. «Dacă joci la Revistă», spunea el, «şi ajungi vedetă, poţi juca şi Juliete când vrei tu». Am început colaborarea cu diverşi actori (cu Vasilica Tastaman, apoi opt ani cu Ştefan Bănică), iar în 1978, Puişor l-a ales pe Sandu să joace la «Boema». Când joci alături de cineva rămâi cu un bagaj de materiale, cu un repertoriu uriaş pentru ani în şir. Aşa că pentru noi a fost comod să continuăm în aceeaşi formulă. Am jucat cu mulţi artişti, dar pilonii am rămas noi”. „Boema”, o lecţie de viaţă Marele avantaj al celor doi artişti geniali a fost că l-au avut în spate pe genialul Mihai Maximilian, omul care făcea parte din dinastia Maximilian. El a priceput secretele scrisului şi a avut precizia şi consistenţa necesară. Textele sale aveau esenţă, morală, sens, ca dovadă că au rămas extraordinare şi peste timp. Aşa s-a născut fenomenul numit simplu: „Boema”. „Grădina avea 1.000 de locuri, dar intrau 1.200 de persoane şi cele 200 ziceau mersi dacă prindeau locuri în picioare. Când se făceau vizionările încercau să oprească spectacolul de la cancelarie la minister. Ai noştri însă ştiau care sunt punctele forte. Cum pe jos era pietriş, ai noştri mergeau apăsat ca să nu se audă tot ce spuneam pe scenă. Dacă ploua, stătea lumea în ploaie ca să vadă spectacolele.
Erau cozi infernale chiar lângă Comitetul Central, ca să apuce bilete. Primeam găleţi de flori şi nu ne ajungeau vazele ca să le punem. Mi-aduc aminte că într-o seară, când am ieşit de la spectacol, o ţigăncuşă de vreo 6 ani mi-a băgat în mână cinci lei. A fost poate cea mai mare admiraţie pe care am primit-o de la cineva. Să-mi dea mie cinci lei pentru că am fost bună”, îşi aminteşte doamna Stela Popescu. Cu gândul la vremurile trecute, Alexandru Arşinel îşi completează colega: „Textele scrise de Puiu Maximilian se constituiau într-o redută, o baricadă a Revistei româneşti, prin atitudine şi mesajele transmise, prin speranţa pe care o dădea oamenilor. Publicul ne-a iubit pentru că am avut o anume atitudine, am demonstrat un anume profesionalism, pentru că ne-am autodepăşit mereu, cu texte de atitudine. «Boema» a fost o lecţie de viaţă. Spectacolele erau vizionate încă din repetiţii, iar totul se transforma într-un adevărat miting. Desigur că ne adunau şi la partid, la secţia propagandă şi ni se atrăgea atenţia că textul cutare trebuie «ciupit». Noi spuneam că nu mai facem, dar seara la spectacol ziceam că am uitat, pentru că de două luni repetăm acelaşi text şi e de înţeles. Grădina «Boema» a fost un fenomen”. Patru oameni, două iubiri şi, mai presus de toate, teatrul În beţia vulgarităţii de care suntem cuprinşi în ultimul timp, Stela Popescu şi Alexandru Arşinel reprezintă bunul-simţ şi discreţia, iar personajele interpretate de ei poate singurul mod de a vedea veşnicia clipei. „Noi am fost un grup de patru oameni care am trăit pentru teatru. Nevastă-mea o mai fi zis ea unele lucruri, dar niciodată despre Stela. Noi am trăit pentru teatru. Am tras unii de alţii şi nu ne-am permis niciodată momente de respiro.
De când a murit Puiu, nu mai are cine să ne reprezinte oful. De-aia Tănase a rămas ca un idol, pentru că a luptat împotriva imoralităţii. «Boema» a ţinut nivelul intelectual al acestui teatru. Din păcate, acum nu mai avem scriitori. Puiu scria lucruri de o calitate excepţională, nu texte de serviciu. La zece ani de la moartea lui, noi jucăm tot pe textele sale.” De 30 de ani de când formează un cuplu pe scenă, zilele Stelei Popescu şi ale lui Alexandru Arşinel curg printre repetiţii, spectacole, filmări, drumuri prin ţară şi reîntoarcerea acasă este mereu o bucurie. „Am în inventar doi copii, trei nepoţi şi două nurori” „N-am fost niciodată un aventurier”, se destăinuie directorul Teatrului „Constantin Tănase“. „Am avut o anumită statornicie când mi-am oferit sentimentele. Pe soţia mea am cunoscut-o într-o zi la ştrand. Era frumoasă, sportivă, tunsă scurt, cu ochii mari. După doi ani ne-am căsătorit. Am luat totul de la zero, într-o cameră de trei pe trei, cu o chiuvetă în cameră unde ni s-a născut şi primul băiat.
Dacă trag o concluzie, după 43 de ani de când suntem împreună sunt mulţumit. Am în inventar doi copii, trei nepoţi şi două nurori. Şi cred că sunt o cârpă în faţa copiilor, a nepoţilor şi a nurorilor.” Singură, în lunga călătorie a vieţii sale, Stela Popescu a trecut la rându-i de la zi la noapte, de la soare la întuneric şi înapoi. Dar noaptea sa a fost plecarea lui Puiu Maximilian de-a dreapta Tatălui. „Puişor a fost totul pentru mine, şi pierderea sa nu poate fi asemănată cu nimic altceva. Viaţa a fost şi grea, şi uşoară. Eu cu Sandu ne bazăm pe încredere şi simpatie, deşi n-avem acelaşi cerc de prieteni. Dar se creează un soi de parteneriat când lucrezi împreună. Ca şi Sandu, eu am un cult al familiei şi, slavă Domnului, am pentru cine să mă zbat. Teatrul poate veni în ajutorul oamenilor. Aici te iluminezi, ţi se împrăştie neîncrederea. Teatrul e ca o licoare sfântă. Iar bucuria pe care o simţi când lumea te opreşte pe stradă să-ţi spună mulţumesc nu poate fi descrisă în cuvinte. O fată talentată n-are nevoie de pile. Când ajungi pe scândură, acolo se vede talentul. În teatru, dacă nu eşti în rândul 1 sau 2, suferi ca un câine”.
Carmen Ciripoiu
„Teatrul e ca o licoare sfântă. Iar bucuria pe care o simţi când lumea te opreşte pe stradă să-ţi spună mulţumesc nu poate fi descrisă în cuvinte” (Stela Popescu)
„Publicul ne-a iubit pentru că am avut o anume atitudine, am demonstrat un anume profesionalism, pentru că ne-am autodepăşit mereu, cu texte de atitudine” (Alexandru Arşinel)
„Aplauze, Aplauze”, un spectacol-remember La sfârşitul lunii aprilie, Stela Popescu şi Alexandru Arşinel vor fi protagoniştii spectacolului „Aplauze, Aplauze”, ce marchează cei 30 de ani de carieră în cuplu. Premiera va avea loc pe scena Sălii Rapsodia a Teatrului de Revistă „Constantin Tănase“. Cei doi artişti geniali vor readuce parfumul de altădată al Grădinii „Boema”, sub bagheta regizorului Biţu Fălticineanu. Scenografia va fi semnată de arhitect Theodora Dinulescu, iar coregrafia de Cornel Popovici. Va fi un spectacol-remember, cu textele excepţionale scrise de regretatul Mihai Maximilian, pe muzica lui Vasile Veselovski.
-->
Trebuie să fii membru al Cronopedia pentru a adăuga comentarii!
Înscrieți-vă Cronopedia