Sursă: Femeia bizantină, o mironosiță încoronată - Chilia "Buna-Vestire"
Femeia bizantină, o mironosiță încoronată
Pentru femeile mironosițe, slabe trupește, nici persecuția fariseilor, nici gărzile romane violente, nici oprobriul public de a cinsti un condamnat la o moarte atât de rușinoasă nu era, așadar, o grijă care să le treacă măcar prin minte, singura problemă rămânea amănuntul tehnic, cât se poate de real, iar nu frica păcătoasă, din gânduri și imaginație, pe care o condamnă Părinții Bisericii. Cu alte cuvinte, sufletul lor se vădește mai tare decât piatra de deasupra mormântului, mai greu de clintit. Pentru aceste femei care lepădaseră toată grija cea lumească, pentru credința lor, Îngerul lui Dumnezeu a prăvălit piatra, adeverind cuvintele Mântuitorului: Dacă veți avea credință cât un grăunte de muștar, veți zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo, și se va muta; și nimic nu va fi vouă cu neputință (Matei 17, 20).
Aceste femei curajoase nu sunt singurele care au mutat munții cu și pentru Dumnezeu. Suntem obișnuiți astăzi de propaganda occidentală (explicabilă oarecum, din pricina situației umilitoare pe care un creștinism prost înțeles a menținut-o timp de sute de ani în Apus) să credem că creștinismul este o religie discriminatorie, tiranică, în care femeia e o ființă de mâna a doua, fără niciun cuvânt de spus. Nimic mai neadevărat. În Ortodoxie femeia este împărăteasa creației, cea care L-a coborât din cer pe Dumnezeu și singura creatură în care Acesta Și-a văzut creația ridicată pe deplin la cinstea pentru care o făcuse. Dacă era firesc ca Iisus Hristos să nu păcătuiască, fiind și Dumnezeu, și zămislit prin feciorie, deci, fără să moștenească păcatul lui Adam, Maria a reușit această „performanță”, având numai firea Ei omenească stricată de păcatul strămoșesc, fără să „beneficieze” de firea dumnezeiască, fiind și Ea ca toți oamenii. De aceea, chemarea femeii nu este să fie preot în Biserică, căci preoția ei a fost supremă și irepetabilă, a fost să-L facă pe Dumnezeu om, o dată pentru totdeauna, mai presus de transformarea zilnică a pâinii și vinului în Trupul și Sângele Lui.
Dar nici celorlalte femei Ortodoxia nu le acordă un loc neînsemnat. Ele sunt chemate să fie ca Ea, atât cât este cu putință unor oameni obișnuiți. De astfel de urmașe ale Ei este plină istoria. Un caz interesant îl reprezintă momentul când acestor mironosițe li se oferă nu doar puterea credinței, ci și puterea pământească, caz repetat de nenumărate ori în istoria de o mie de ani a Bizanțului, adevărată împărăție a lui Dumnezeu pe pământ. Sigur, astăzi se vorbește prea puțin despre aceste lucruri, dar rolul femeilor bizantine în mersul istoriei, chiar și al celei ingrate de azi, nu poate fi anulat de ignoranța noastră, căci, așa cum spunea bizantinologul Charles Diehl (în lucrarea sa, Figuri bizantine), timp de câțiva ani aceste Sfinte au condus lumea.
Femeia în Codul civil bizantin
În această împărăție, femeile se bucurau de anumite privilegii pe care nici măcar femeia modernă nu le deține. Spre exemplu, printr-un decret al lui Iustinian cel Mare (în sec. al VI-lea), o femeie care încălca legea nu putea fi trimisă la închisoare, ci era închisă într-o mănăstire de călugărițe sau pusă sub supravegherea unor femei de încredere, tocmai pentru a fi scutită de tratamentul rău și violența din pușcărie. Alte legi, date în anii 531 și 537, le permiteau femeilor să-și ia oricând înapoi toată zestrea pe care o aduceau în căsătorie și le interziceau bărbaților să cheltuiască din zestrea aceasta până ce nu primeau, nu doar o dată, ci de două ori, consimțământul soției. Abuzarea unei femei, indiferent de rangul social din care făcea parte (fie ea și sclavă) se pedepsea cu moartea. În magnifica sa operă legislativă, Iustinian insistă de mai multe ori asupra egalității între bărbați și femei. Cât de departe suntem de căsătoriile aranjate din statele occidentale, prezente până aproape de contemporaneitate, de dependența totală a soțiilor față de soți și de cruzimea și disprețul cu care mai sunt și azi tratate femeile din „drojdia” societății!
În spatele oricărui împărat de succes se află o femeie puternică
Pentru toate aceste reforme și legi, Sfântul Iustinian a avut-o întotdeauna alături pe soția sa, Teodora, care este atât de hulită de diverși istorici necredincioși, la fel cum hulit este însuși soțul său sau Sfântul Constantin cel Mare. Ea este hulită mai cu seamă din pricina luptei înflăcărate pe care a purtat-o în numele acestor victime nefericite – ceea ce trebuia să o facă în ochii tuturor o eroină a stârnit, desigur, nemulțumirea acelui segment de populație atins, într-un fel sau altul, de legile dure împotriva desfrâului și, pentru că provenea (spun unii) dintr-o familie săracă și trăise în Egipt, departe de capitală, a devenit ținta unor atacuri violente care susțineau că se ocupă de salvarea femeilor pierdute, tocmai pentru că și ea ar fi făcut parte din ele. Povestea cu hoțul care strigă hoții e veche de când lumea. Ceea ce i-a făcut acest major deserviciu (sau, mai bine zis, i-a adus încă o cunună) este Istoria secretă a lui Procopius. Există istorici care flutură entuziaști această lucrare, pentru a justifica părerea proastă pe care o au despre Teodora, încântați, probabil, de senzaționalul ei, căci sfințenia altora ne derutează și ne mustră, dar păcatul lor ne confirmă cât suntem de buni, ba poate chiar ne încurajează să facem și noi păcatele noastre. Totuși, majoritatea istoricilor (printre care și marele nostru Nicolae Iorga) consideră Istoria secretă o minciună pe față, o propagandă a Apusului aflat atunci în conflict cu Răsăritul, fiind descoperită la Vatican, abia la trei secole după moartea împărătesei, iar stilul ei neavând nimic în comun cu stilul echilibrat și elegant al tuturor celorlalte scrieri ale adevăratului Procopius care, de altfel, în istoria sa reală o laudă cum nu se poate spune pe Teodora. Un alt contemporan, Episcopul Eusebiu, susține chiar că tatăl său ar fi fost un senator, mort când ea era încă un copil. Oricare ar fi adevărul despre originea ei, prea puțin ar conta, chiar și dacă ar fi fost la fel de păcătoasă ca Sfânta Maria Egipteanca, și tot din aceleași motive. Nu putem avea pretenția ca necredincioșii să înțeleagă valoarea pocăinței, nici schimbarea pe care aceasta o face în om și, deși este prea puțin probabil ca sfânta să fi avut o viață atât de desfrânată, pocăință tot a existat în viața ei, căci, inițial, tocmai din pricina faptului că a stat o vreme în Egipt, a fost simpatizantă a monofizismului.
Ceea ce, însă, niciun istoric nu îndrăznește să conteste sunt energia și implicarea ei în viața imperiului. Teodora ne apare adesea mai hotărâtă și mai puternică chiar și decât soțul său – rămâne celebru episodul din timpul Răscoalei Nika (în 532), când Iustinian, convins că totul e pierdut, le propune oamenilor săi să fugă din capitală, iar Sfânta spune: Porfira imperială este un bun giulgiu. Cum ar putea vreodată un împărat să devină fugar? Curajul ei le insuflă și celorlalți din anturajul imperial dorința de a rămâne și a lupta, iar răscoala este înăbușită. Iustinian va guverna întotdeauna alături de ea și va fi devastat când ea va muri, încă destul de tânără, în anul 548.
Monarhia bizantină a fost încununată de domnia unor împărătese sfinte
Nu trebuie să credem, însă, că astfel de poziții de putere erau o raritate pentru femeile din Bizanț sau că această mentalitate este specifică numai epocii Sfântului Iustinian. Întreaga istorie bizantină, ba chiar însuși ceremonialul bizantin, ne demonstrează diferențele fundamentale dintre Evul Mediu întunecat și Evul Mediu în lumina lui Hristos. Femeile bizantine erau extrem de educate, în toate domeniile. Dacă în Occident încoronarea unei regine se făcea numai după ce aceasta era măritată cu regele, sugerându-se astfel că puterea ei regală îi este oferită de soț, la Constantinopol încoronările (care erau aproape un fel de hirotonii, în virtutea cărora monarhii primeau un har special de guvernare – se considera chiar că păcatele săvârșite înaintea încoronării le erau iertate) aveau o logică total opusă, astfel femeia care urma să se căsătorească cu basileul era mai întâi încoronată în cadrul unei slujbe religioase, aclamată ca augustă de popor și, abia apoi, uneori la zile distanță, se săvârșea și Taina Căsătoriei, fiind limpede pentru oricine că puterea și harul îi erau date împărătesei de Însuși Dumnezeu, numai prin Biserică, la fel ca în cazul împăratului și independent de el. O altă diferență care ilustrează perfect mentalitățile din cele două spații istorice este felul în care era privită căsătoria în sine. În Apus, orice bărbat putea obține anularea căsătoriei (și mulți aristocrați vor face exact asta) pe temeiul neconsumării ei. În Răsărit, căsătoria era considerată deplină, chiar dacă nu s-ar fi consumat niciodată, odată ce preotul oficia Taina Nunții. Occidentalii nu considerau valabilă taina, dacă nu era întărită de legătura trupească, orientalii, însă, știau că taina este cea care leagă doi oameni, că ea reprezintă acel ceea ce a unit Dumnezeu, omul să nu despartă (Marcu 10, 9). Pentru ei, adevărata nuntă era legătura spirituală, iar nu trupul. Poate tocmai de aceea monarhia bizantină avea acel fel unic de a trata descendența imperială. Tocmai datorită felului nespus de serios în care bizantinii priveau Taina Nunții, adesea după moartea unui monarh (dacă nu avea urmași sau dacă aceștia erau minori), pe tron ajungea orice bărbat, fie el și de origine umilă, cu care se căsătorea împărăteasa văduvă, chiar dacă ea însăși nu făcea parte din aristocrație. (Dau aici câteva exemple de astfel de bărbați, deveniți basilei prin căsătorie: Nichifor Phokas, Ioan Tzimiskes, Constantin Monomahul, Roman Diogenes.) Nu lipsesc nici cazurile când fiicele împăraților anteriori au devenit moștenitoare ale imperiului (Zoe și Teodora din Dinastia Macedoneană), având toată susținerea poporului, astfel pentru împărăteasa Zoe, bătrână, lipsită de urmași și destul de incapabilă, mulțimile s-au răsculat ca să o readucă la putere, chiar dacă aveau ca alternativă la tron bărbați tineri și războinici. Dar poate cel mai evident contrast este cazul împărăteselor Irina și Matilda. Prima, o ateniană doar măritată cu împăratul bizantin, a fost acceptată, după moartea soțului, ca lider cu drepturi depline (chiar și în detrimentul fiului moștenitor), autointitulându-se Împărat (nici măcar Împărăteasă) al Romanilor. Trei secole și jumătate mai târziu (în sec. al XII-lea), în Anglia cea atât de modernă, Matilda, singurul copil al regelui decedat (Henric I), a fost alungată, cu puțin timp înainte de propria încoronare, de populația care prefera să aibă ca rege un uzurpator, numai să fie bărbat.
Pulheria, Teofana, Athenais-Evdochia, Irina, Teodora. Și lista poate continua
Galeria de împărătese bizantine, care sunt deopotrivă un model de monarh, ca și de viață creștină, este pe cât de vastă, pe atât de copleșitoare. Nu cred că trebuie să insist aici asupra unor Sfinte de care toată lumea a auzit, ca Sfânta Împărăteasă Pulheria sau Sfânta Teodora, restauratoarea cultului Icoanelor. Numele lor trecut în calendare e mai mult decât suficient pentru a conștientiza rolul uriaș pe care l-au avut în istoria Bisericii, bucurându-se de influență și abilități politice desăvârșite, care le-au făcut esențiale în lupta împotriva ereziilor ce sfâșiau însăși urzeala imperiului, de la nestorianism și monofizism până la iconoclasm. O mare Sfântă este și Teofana Martinakiou, prima soție a lui Leon cel Înțelept, care știa Psaltirea pe de rost și purta haine aspre de păr, pe sub veșmintele imperiale. Ea a trebuit să îndure până la moarte adulterul soțului său, deși mersese până acolo încât să-și dorească să împartă captivitatea cu acesta, pe vremea când nu era încă basileu. După ce a murit, se făceau atâtea minuni la mormântul ei, încât Leon însuși a vrut să o canonizeze, dar, fiindcă Biserica s-a împotrivit să facă gestul atât de devreme după trecerea sa la cele veșnice, el a instaurat atunci sărbătoarea Tuturor Sfinților, ca să fie și ea pomenită împreună cu ei.
Mai sunt și alte femei, mai puțin cunoscute, care, deși nu dețin statutul de Sfinte, și-au închinat viața Bisericii și imperiului. Remarcabilă este Ana Dalassena, mama marelui împărat Alexie I Comnenul, care a purtat titlul de augustă și a primit din partea fiului ei, aflat permanent în războaie, un document oficial care o împuternicea să ia absolut orice decizie în ceea ce privea viața internă a imperiului și să-l conducă în locul lui. Această femeie, care a definit o epocă, i-a dat și naștere, făcând posibilă instaurarea pe tron a lui Alexie și salvând astfel imperiul, aflat, la acea vreme, într-o perioadă de haos total. Nora sa, Irina Ducas, o femeie complet opusă ei ca temperament, sfioasă și discretă, a fost, în același timp, stâlpul de susținere al acestui împărat lovit din toate părțile și o pasionată cititoare a scrierilor Sfinților Părinți, dintre care cel mai mult îl iubea pe Sfântul Maxim Mărturisitorul. Despre toate acestea și multe altele scrie fiica ei, Ana Comnena, unul dintre cei mai importanți istorici ai Bizanțului, o prințesă care, în sec. al XII-lea, își însușise toată erudiția epocii, opera sa monumentală, Alexiada, fiind și astăzi reperul fundamental pentru studiul domniei lui Alexie I, al Primei Cruciade, dar și una dintre primele surse pe care le avem despre strămoșii noștri și rolul lor în istoria universală din acea epocă. Despre ea, spunea Nicolae Iorga: Prințesa Ana, femeie extraordinar de învățată, pricepută și în filozofie […] în fizică, geometrie, geografie, tactică şi medicină […] era, totodată, un spirit de o mare finețe, în stare să cerceteze documentele de arhivă, dar dintr-o ambiție infinit mai înaltă, depășind tot ce se încercase și se voise să se realizeze în istoriografie până atunci.
Aș vrea să amintesc și de o Sfântă aproape complet necunoscută, dar care figurează și astăzi în mozaic, pe zidurile de la Sfânta Sophia. Ea este basilisa pistruiată și cu părul blond-roșcat care îi întinde Maicii Domnului un filacteriu, în galeria de sud a marii Biserici. Născută Piroska, fiica regelui Ladislau I al Ungariei, ea se va mărita cu Ioan al II-lea Comnenul (fiul mai sus-pomenitului Alexie), convertindu-se la Ortodoxie cu numele de Irina. Sărbătorită la 13 august, ea reprezintă un caz aparte în istoria bizantină – o femeie despre care se știe prea puțin, dar care rămâne, totuși, poate cea mai prezentă, dintre toate figurile bizantine, în Sfânta Sophia, acest sanctuar de esență bizantină, nu doar datorită mozaicului care o reprezintă într-un stil extrem de naturalist, cât și din pricina sarcofagului de verd antique care i-a aparținut cândva, aflat la intrarea în catedrală.
Bizanțul începe și se termină cu o Elena
În sfârșit, voi pomeni o altă mare împărăteasă uitată, al cărei sânge s-a amestecat în istoria noastră, descendenții ei direcți fiind Cantacuzinii și Brâncovenii români. Tot o Irina, născută în marea familie a Asăneștilor, avându-i ca bunici pe Ioan Asan al III-lea și pe Mihail al VIII-lea Paleologul (iar, prin acesta din urmă, provenind dintr-o linie de basilei bizantini ce pot fi urmăriți până la Alexie I Comnenul), ea s-a căsătorit cu unul dintre ultimii mari împărați, Ioan al VI-lea Cantacuzino, același Cantacuzino care l-a susținut în marea dezbatere isihastă pe Sfântului Ierarh Grigorie Palamas. Această delicată împărăteasă a condus, în absența soțului ei, garnizoana din Didymoteicho, în războiul civil dintre anii 1341 și 1347, a organizat apărarea Constantinopolului împotriva genovezilor în 1348 și iarăși în 1353, împotriva forțelor lui Ioan al V-lea Paleologul. Prin faptele ei de arme l-a impresionat până și pe sultanul Umur Ghazi sau Umur Leul din Aydin, aliat al lui Ioan al VI-lea în timpul asediului de la Didymoteicho. Împărăteasa războinică a înțeles, însă, deșertăciunea gloriei pământești și s-a retras, de comun acord cu soțul său, într-o mănăstire, ca monahia Eugenia.
Dar istoria Bizanțului este circulară, plină de taine și simboluri, întocmai cu cea a Vechiului Testament. Ultimul împărat, Constantin al XI-lea, a avut ca mamă o împărăteasă pe nume Elena, întocmai ca și primul împărat, Constantin cel Mare. Această Elena din urmă, Sfântă ca și cea dintâi, este prăznuită cu numele de călugărie Ipomoni, care înseamnă răbdare. Prințesă sârboaică, adormită în Domnul la data de 23 martie 1450, ea este prăznuită însă pe 29 mai, adică exact în ziua când, cu trei ani mai târziu, avea să cadă Constantinopolul. Astfel, ziua căderii împărăției Bizanțului este, de fapt, prăznuirea urcării unui suflet la adevărata, netrecătoarea și inexpugnabila Împărăție.
Și să nu uităm că, dacă la începutul sec. al IV-lea, o anumită persoană nu ar fi devenit primul arheolog din istorie, pe Mormântul Domnului ar fi stat, probabil, și acum o piatră uriașă cât un munte, pe care credința noastră puțină nu ar fi fost în stare niciodată să o ridice. Acel arheolog a fost Sfânta Împărăteasă Elena.
Sursa: http://ziarullumina.ro.
-->
Răspunsuri
MIRONOSIȚĂ, mironosițe, s. f. 1. (Bis.) Fiecare dintre femeile care, după Noul Testament, au dus balsamuri la mormântul lui Isus pentru a-i unge trupul; p. gener. femeie cucernică, smerită. ◊ Expr. A face pe mironosița = a-și lua aere de nevinovăție, a simula pietate și modestie. ♦ Epitet dat unei femei prefăcute, care simulează nevinovăția, modestia. 2. Specie de fluture cu aripile din față albe cu pete cafenii și cu cele din spate cenușii-albăstrii (Lymantria monacha). – Din sl. mironosica.
MIRONOSIȚĂ, mironosițe, s. f. 1. Femeie cucernică, smerită; (ironic) femeie fățarnică, de o smerenie și nevinovăție ipocrită și afectată. Copila vorbăreață și nebunatică de totdeauna deveni gînditoare, tăcută și spăsită ca o mironosiță. VLAHUȚĂ, O. A. I 119. ◊ Expr. A face pe mironosița = a-și lua aere de nevinovăție, a simula pietate și modestie. ◊ (Adjectival, fig.) Trandafirul cel înfocat, crinii de argint, lăcrămioarele sure ca mărgăritarul, mironosițele viorele și florile toate s-adunară. EMINESCU, N. 29. 2. Specie de fluture cu aripile de dinainte albe cu pete cafenii și cele de dinapoi cenușii-albăstrii (Lymantria monacha). Un neam al mironosiței aduce mari stricăciuni și arborilor din grădină. SIMIONESCU, B. R. 389.
mironosíță f., pl. e (vsl. mironosica, d. mira, mir, unsoare, și nositi, a purta. V. prinos). Ev. Femeĭe care aduce mir. Fig. Iron. Femeĭe spăsită (de un aspect foarte modest), uneorĭ și de o smerenie afectată. V. motrună.
MIRONOSIȚĂ s. f. 1. (Bis.) Fiecare dintre femeile care, potrivit Noului Testament, au dus balsamuri la mormîntul lui Hristos, pentru a-i unge trupul înainte de înmormîntare; p. e x t. femeie cucernică, smerită. Atunce veniră și mironosițile de adusără mir. VARLAAM, C. 92, cf. BUDAI-DELEANU, LEX. După vecernie veneau mironosițe cu multă smerenie la egumeni ca să primească. . . blagoslovenia duhovnicească. ap. TDRG. își duse viața-ntr-un suspin Nedîndu-și nimănui gurița, Dar a rămas mironosița Din veacul cel de tot creștin. MACEDONSKI, O. I, 188. Copila vorbăreață și nebunatică de totdeauna deveni gînditoare, tăcută și spăsită ca o mironosiță. VLAHUȚĂ, N. 67. Mironosițele au uns cu miresme corpul Domnului. SEVERIN, S. 88. ◊ (Adjectival) Portul lor [al crizantemelor] plecat și trist, mirosul lor ușor balsamic sînt portul și parfumul sfintelor femei mironosițe. GALACTION, O. 325. ◊ F i g. (Atribuind calitatea ca un adjectiv) Trandafirul cel înfocat, crinii de argint, lăcrămioarele sure ca mărgăritar iul, mironosițile viorele și florile toate s-adunară. EMINESCU, N. 29. ◊ E x p r. A face pe mironosița = a-și da aere de nevinovăție, a simula pietate și modestie. După ce l-am prins făcea pe mironosița, ca să-l iert. CV 1950, nr. 4, 39. Va să zică, dumneata erai dom'le Nistor? repetă el. . . dumneata care făceai pe mironosița ! V. ROM. august 1954, 93. 2. Specie de fluture cu aripile din față albe cu pete cafenii și cu cele din spate cenușii-albăstrii (Lymantria monacha). Mare prăpăd aduce și mironosița. . . , pacoste grea peste pădurile de brad. SIMIONESCU, F. R. 388. – Pl.: mironosițe. – Și: (regional) minorosiță s. f. – Din slavonul мироносица.
...