şapte poeme + unu
am inima altar de suferinţă
iubitul meu de zi refugiat în noapte ai pletele bolnave
şi pângărite de al toamnei reînceput descântec,
m-atingi pe trup cu palmele-ţi hulpave,
şi-mi desenezi regatul tău pe sâni şi siberii pe pântec.
am inima altar adânc de suferinţă,
şi-mi încolţeşte busuioc pe creştet,
iar într-un colţ, timid m-aşteaptă crucea,
dar am credinţa ca un laur veşted.
iubeşte-mă te rog cu ura ta profundă,
tu, daimon sacru cu parfum de moarte,
căci fără închinarea ta supremă,
sunt pietrele pâinea şi vinul idealuri multdeşarte.
e şi ispita un fel de melancolie
din bolta iubirii nici o stea n-a căzut,
lopata aruncă în bulgări cu lut,
trecutul şi-ascunde sub el catifeaua,
se-aude cum scheauna în om cucuveaua.
prin albia timpului urlă nefrageda coală,
trec ore nebune cu feţe de smoală.
adâncă e groapa, se zbuciumă malul,
iar noi însetaţi nu simţim ritualul.
o frunză uscată tristeţea îşi sună,
e toamnă şi este în mine eclipsă de lună,
din crucea credinţei rămâne epava,
ispita ne toarnă în sânge muzica şi otrava.
era o furtună cumplită
m-ai scos din sicriul cioplit în tristeţe
ce sta îngropat într-o mare de alge,
aveam agăţate şiroaie de lacrimi,
la gatul subţire şi pe la falange.
afara era o furtună cumplită
dar m-ai dezmierdat pe picioarele ude,
muiate în spuma atâtor păcate
cu care din leagăn suntem ca şi rude.
am plâns şi s-au prelins suspine peste piept
pe care le-ai sorbit iubitul meu cu patos,
m-ai tot muşcat de sfârcurile roze,
şi n-ai simţit nevoia de repaos.
aflată-n adâncul iubirii profunde,
îmi vâjaie-n cap o idee macabră,
că-mi face cu mâna sicriul tristeţii,
ce face din mine a neantului javră.
mi-e trupul un amurg
amurgul tău mă dezveleşte iarăşi cu toată aripa,
deasupra mea nu zboară nici urmă de cocor,
vino Iisuse şi îngheaţă-mi umbra,
mi-e inima o ploaie întoarsă într-un nor.
nu m-am simţit de mult atât de vie,
şi pură precum apa de izvor,
mi-am aruncat spumoasa bluză-n vie,
cu sânii fac din struguri vinişor.
să nu mă laşi iubitul meu vreodată
mireasa disperării să mai fiu.
acum sunt cina ta cea adevărată,
profită până nu e prea târziu.
litanie
îmi vreau credinţa înapoi
căci fără ea sunt cruce goală,
un sân fierbinte fără lapte,
sau iadul cel lipsit de smoală.
mă sting uşor precum feştila
şi întunericul mă strânge
în chinga lui ca o reptilă
ce prada între colţi o frânge.
poveri de disperare
m-am prăbuşit în neant de-atâtea ori,
că mi-am zdrobit organele firave.
de ce n-am înţeles Doamne la vreme,
în viaţa-mi uneltirile mârşave?
acum sunt doar rebut neprihănit,
ce-şi plânge anii irosiţi din viaţă,
mai vărs câte o lacrimă de sânge,
ce se anina trist pe la vreo clanţă.
mă şterg apoi cu mâneca murdară,
de vise ce-au rămas neîmplinite,
acorduri murmurate şi falsate,
ţâşnesc din doua buze vestejite.
şi mă răscol acum umil hamal
ce am purtat poveri de disperare
pe străzile pustii şi nepavate
având picioare triste şi murdare.
aş vrea să fug
sărută-mă din cap până-n picioare
cu buzele fierbinţi şi parfumate.
aş vrea să-ncepi cu sânii de se poate,
şi noaptea, căci mă tem nespus de soare.
mă-nvaluie timidităţi de floare,
şi simt fiori pe ceafă şi pe spate,
nici n-aţi purces la drum buze curate,
iar eu simt o continua dogoare.
şi soarbe-mi lin polenul de pe trupul
fierbinte precum soarele ceresc,
şi-aş vrea să fug dar nu să mă feresc,
iubitul meu ce vrei să-mi sfărâmi scutul.
mă las în voia ta ca o copilă
ce nu a fost atinsă pân-acuma,
şi zău că nu fac dragă pe nebuna,
tu amiroase-mă precum ai rupe o zambilă.
eu ştiu că-ţi sunt povară
eu ştiu că-ţi sunt povară Doamne,
o umbră sunt cu sufletul curat.
m-ai plămădit din suferinţă,
şi-acum culegi ce-ai semănat.
mă tot învârt printre icoane,
trimit flămândă rugi spre tine,
nu mai suport să urc într-una,
ale durerii serpentine.
probabil milă ţi-e de mine,
dar ai tu timp de o nebună,
care la uşa casei tale
la sonerie sună şi nu sună?
am inima o rană Doamne,
căci colţi de jale smulg într-una
din ea bucăţi de sentimente
de s-a infiorat şi luna !
doar cerul tău iubite Doamne
nu se cutremura de groază
când biciuită sunt de viaţă
iar moartea mă menţine trează.
eu ştiu că-ţi sunt povară Doamne,
un număr sunt cu sufletul curat.
m-ai plămădit din suferinţă,
şi-acum culegi ce-ai semănat.
-->
Răspunsuri
e şi ispita un fel de melancolie
Abordare curajoasă a sentimentelor.
Mesaj de profundă trăire.
Descrierea unei stări de tulburare a simţurilor...
Totul curge curat, lin, armonios...
Dar, dragă prietenă, nu te regăsesc!
Puritatea gândului tău, pare modificată de un nou curent!
Mă impresionează noul tău dar,...mi-e dor de ceea ce scriai!
Erai sufletul nostru curat, cu cristalul nealterat de uraganul care a picat peste poezie,,,
Erai apa cristalină de izvor, care aducea răcoare şi bine...
Acum, cu acelaşi talent, eşti dragă un cazan în clocot!
E bine, sinceritatea în cuvânt este legea de căpătâi a unui scriitor, dar nu ne lipsi de frumosul suav, pe care doar tu ni-l aduceai!
Cu drag, şi aceeaşi apreciere, Lucia