Într-o zi a lui martie jumătate când speri că din clipă în clipă o să apară soarele cald şi îmbucurător, tocmai ce se porni o ploaie cam rece şi pe ici pe colo cu câţiva fulgi de nea. O hărmălaie ceţoasă puse stăpânire pe oraşul aglomerat de maşini şi oameni.
Am coborât din maşina care mă adusese până la staţia de autobuz şi cum umbrelă nu aveam am fost nevoită să caut adăpost lângă chioşcul de ziare. Ploaia plesnea pe oricine, aşa la întâmplare şi simţeai că numai nişte biciuri fine pot face aşa ceva. Răceala era pătrunzătoare şi toată lumea se strângea ca să pară mai mică doar-doar o suporta mai uşor bătaia pluvială.
Lângă mine o doamnă, sigur pensionară, butona un telefon îndărătnic.
- Cine-o mai făcut şi telefoanele astea, să dea Domnul să nu poată vorbi, exact ca mine acum. Dar ce spun eu acum, că de când îl am numai aşa mă chinuie, spuse doamna cu năduf şi indignată rău de tot.
Într-un final reuşi să ia legătura cu cineva anume şi începu discuţia.
- Măi Ştefane, vino să mă iei din staţie. Cum să fi ajuns la tine, ce sunt pusă în priză? Sunt plouată şi plină de nervi. Stau de jumate de oră şi nu a venit nici un autobuz. Da, păi ce, eu am bani de taxi?
Nu ţi-am luat nimic că miros a neavută. De unde umbrelă că mi-ai luat-o tu ultima dată şi ai uitat-o în taxi. Acuma mi-ar trebui...şi scăpă telefonul din mână.
Până să se aplece să-l ia, din spatele ei ţâşni un băiat de vreo zece ani, probabil al nimănui după haine şi punguţă, îi înhăţă telefonul, apoi dădu să spele putina!
Se petrecu totul într-un timp scurt, numai că eu fiind acolo l-am apucat de haină.
- Dă-mi drumul bre, că-ţi mulţumesc!
- Lasă, nu mai fi atât de politicos! Dă-i telefonul doamnei! E o ruşine ce faci, nu crezi?
- Ei, lasă! Ce ruşine? Taci, bre, cu ruşinea cam mori de foame, nu ştii asta? M-ai vrea mort de foame, nu vezi cât sunt de drăguţ?
Nu ştiam ce să cred. Un copil vorbea cursiv, cu puţin mai multă obrăznicie ba o făcea şi pe glumeţul dar nu mă deranja, era mai grav faptul că încercase să fure un telefon.
Se zbătea, se trăgea poate mă prinde într-un moment de neatenţie şi mă păcăleşte. Doamna a ajuns lângă noi şi-l prinse de mână pe băiat. Îi luă telefonul şi arse o palmă peste cap.
- Doamnă, lăsaţi-l, fără agresiune! am spus eu şi i-am dat drumul copilului.
- De ce ai furat telefonul, e frumos? spuse doamna foc de nervoasă.
- Taci, mamaie că nu ştii să foloseşti nici măcar un telefon. Şi eşti şi rea şi certăreaţă. Pe deasupra eşti grasă, dar frumoasă. Ha, ha, ha! Lua-ţi-aş, telefonul! Pupa-ţi-aş, buzunarul cu bănuţi!
Se repezi spre doamna şi chiar i l-a luat într-o clipă. Se puse pe fugă dar o piedică pusă de o tânără, îl făcu să cadă pe burtă. Fiind la doi paşi de mine am aplicat aceeaşi tactică de blocare.
- Doamnă, dar matale sigur ai ceva cu mine? Lasă-mă bre, nu vezi că madama asta nu ştie să folosească telefonul? Eşti doamnă bine îmbrăcată, lasă-mă, te rog împreună cu fraţii mei! Fă un gest ca pentru mine! Şi clipi dintr-un ochi ca şi cum eram complici la furtişagul lui.
- Ce să am cu tine? Doar ocazia de a te imobiliza, dar de ce nu te linişteşti?
- Cum să mă liniştesc dacă mamaia are telefon fain? Aş lua ceva pe el.
- De ce trebuie să furi?
- Păi, nimeni nu-mi dă degeaba şi am şi eu nevoi personale.
- Eşti la şcoală?
- Nu că la un corn şi-un pic de lapte fac drumul fără avantaje.
- Nu ai părinţi?
- Parcă mai ştiu dacă am sau nu, că de vreo doi ani, îmi cunosc ţara.
Şi-am rămas cu cuvintele pe buze. M-am sufocat instantaneu. Era un copil frumuşel. Mi-era tare milă de el şi abia-mi ţineam în gât lacrimile. Gândurile mă duceau la părinţii lui, chiar părinţii lui ştiau unde este? Aveam să aflu peste câteva secunde când o altă faptă m-a lăsat interzisă.
Doamna şi-a luat din nou telefonul şi puştiul a plecat.
Am rămas uitându-mă după el. Şi-a scos din buzunar o punguţă şi-a tras din ea. La colţul străzii s-a întâlnit cu alţi doi prieteni. Şi-au dat punga unul altuia fără vreo teamă şi-au trecut strada sărind de pe un picior pe altul. Doi poliţişti dirijau circulaţia şi-ntr-o aşa aglomeraţie nu au cum să vadă ce au în mână nişte copii prea sumar îmbrăcaţi şi atât de veseli.
A venit autobuzul şi-am tot înghiţit în sec până la coborâre.
Nişte copii consumau substanţe foarte nocive vârstei lor şi cei de lângă ei erau complet detaşaţi de aceste fapte. Aceste mlădiţe vor fi cu siguranţă racolate de reţelele de trafic de droguri ca şi consumatori apoi ca şi dealeri. Îngrozitor!
Trăiesc pe străzi şi devin prăzi uşoare pentru cei cu intenţii criminale. De la punguţele cu aurolac până la ,,drogurile celor mari” cât de mic este pasul? Mic şi parcă nimeni nu are nimic de făcut.
Aceşti copii nu au avut acces la educaţie din diverse motive şi Doamne, câte vieţi se distrug!
- Pe câţi nu i-a atras himera libertăţii?
- Pe toţi. Aşa se simt stăpânii lor absoluţi şi iată, unde se vede lipsa educaţiei. Familia, cât de indiferentă poate fi?
- Dacă şi părinţii sunt prieteni cu drogul, alcoolul, violenţa, la ce să te mai aştepţi?
Devin pericole pentru societate şi societatea ce face până acolo? Este o imagine de coşmar să vezi copii la zece-doisprezece ani furând şi trăgând din pungă aurolac pentru a obţine efecte psihoactive.
Drogurile acestea sociale sunt ieftine şi le procură uşor dar câte consecinţe extrem de grave vor avea ,,inhalanţii”, cred că-şi imaginează oricine. Devin dependenţi şi greu se pot recupera. Şi câte sunt de spus aici...
Mi-am încheiat o zi nu tocmai bună, cu multe întrebări şi cu foarte puţine răspunsuri.
-->
Răspunsuri
Semn de lectură şi apreciere...
Domnule, profesor, va multumesc foarte mult!
Cu pretuire
Bine scrisă acestă proză scurtă. Şi bine documentată. Cu talent...