În gând aud mereu vocea-ți caldă și plăcută,
Ochi mari brăzdați de vremuri, în ai mei ochi se uită.
Brațe acum mă strâng, astă-mbrățișare am cunoscut,
Ale bunicii brațe sunt, ele m-au crescut.
Am rămas sărac, ba chiar pustiu, de când la ceruri ai plecat,
De amintiri și de regrete, sufletul mi-e împovărat.
Toate ce-am pierdut în astă lume, n-a durut atât de tare,
V-or trece ani și nopți și zile, iar eu v-oi spune „Tot mă doare”.
Mi-ai spus de pleci, cu drag de tine să îmi amintesc,
Iar dor de mi-o fi de tine, spre albastrul cer eu să privesc.
Îl v-oi privi de mii de ori, din gând cuvinte rupte,
Să te trimită înapoi, dar el nu vrea să m-asculte.
La mormântul tău nu pot să vin, să văd o cruce care,
Nu îmi răspunde când îi spun, că sufletul meu moare.
Să te am aproape, în trandafiri să se transforme mărăcini,
Să ma iei în brațe, durerea să-mi alini.
Un lucru pot să fac, când lacrimi râuri tot îmi curg,
V-oi veni în cimitir bunica mea, într-un amurg,
Aprind o lumânare, mă uit la poză și mă doare,
Însă iubirea ce ți-o port, în mine-i vie, ea nu moare.
Vlad Dumitrescu ( Vlăduț )
-->
Răspunsuri
Cinste celui care nu își uită bunicii, pe cei plecați la cer. Versurile tale sunt incărcate de foarte multă durere iar asta te împiedică "finisezi" poezia. Păstrează emoția dar concentreaz-o în metafore frumos meșteșugite, dă-i puțin mister nu o lăsa să pară o litanie de jale, fă-o să fie poezie! Ai talent dar e nevoie și de multă muncă.
Succes!