caut dorul
de nisipul deșertului albastru
în privirea ta
uitată la fereastră
ascund inima ramurilor
împletite-n şapte
în cuvinte descălţate
aștept tăcută adormirea ierbii
în liniștea palmelor
îi iau suflarea
şi-o mut pe tâmple de piatră
cer foii albe
răbdare cu mine
să depăn visele copiilor din stele
în versuri amuțite
ştiu
se vor naşte strigăte
-->
Răspunsuri
acest dor transfigurează privirea și ii da hipebolica dimensiune a desertului,stare de pustiu dorit,de liniște și spațiu pur,este desert albastru dar care rămâne uitat la fereastra,strofa a doua descoperă acea duioasa mișcare spre lumea măruntă,puterea de a lua sufletul, somnul ierbii,suflarea pentru așezarea ei pe tâmpla de piatra,încercare de a dărui viata mineralului,totul în cerința din fata foii albe de a ni se spune "visele copiilor din stele",dar nu oricum,în versuri amuțite,este contemplarea necesara în fata a ceea ce numim etern
poemul are acel lirism curat ce face sa nu dispară prea repede ecoul versului.
Citit cu drag acest frumos poem...Felicitări!