Femeile poartă-n tăcere…
Iubirea cea închisă-noapte
Între pereții casei tale,
C-un cer de doruri se tot zbate
În brațele rămase goale.
Sfărâmă zidul ce o ține,
În spinii clipelor captivă,
Când dorurile se duc pline,
Cu viața tristă în derivă.
Și sfarmă-n cioburi colivia,
Să urce pasărea iar sus,
Chiar dacă țipă veșnicia,
Tăcerea-n stele i s-a dus.
Parfumul stelelor să-i cadă,
Pe viu miros de liliac,
Și soarele-n amurg să-i ardă,
Prin roșii florile de mac.
Și-apoi femeile-n tăcere,
Poartă durerile ascunse
Și plouă mult ca o durere,
Peste dorințele lor plânse.
Tu ești…
Tu ești prins de poezie
Iar eu plâng de gelozie,
Ești îngerul călător
Pe pe al inimii picior.
Tu ești o icoană sfântă
Pe iubirea ce îmi cântă
Ca pasul cel urgisit
Într-un suflet răstignit.
Tu ești visul meu de vară
Ce din piept are să ceară
Cerul cel nestăpânit
Ca avarul ne-mblânzit.
Tu ești prințul din poveste,
În altarul meu, firește,
Ca un sirop neîndulcit
Și un spin în piept sucit.
Tu ești cel venit din astre
Ca s-așezi florile din glastre
Dar când îmi scrii poezie
Știi! Mă arzi în gând de vie.
Mai trece un timp
Mai trece un timp, apoi încă unul
Dintre noi trezire nu are niciunul,
Zori de ziuă duşi pe aceeași rouă
Şi mereu ne facem că afară plouă.
Nepătrunsă-i viaţă prin unghere strâmte,
Tu demult puteai deveni părinte,
Ard că-ntr-un cuptor, stau ca pe jeratic,
Nu am ce să fac, trupul e sălbatic.
Dorul de iubire azi nu l-am pierdut,
Am totuşi speranţa timpului trecut,
Mai trece un timp, apoi încă unul,
Văd iubitul meu, astăzi este primul.
Nebunia lumii stă în mâini săltate,
Pentru mine tu eşti eternitate,
Eu vreau să te scoli, să-ţi devin mireasă
Că mi-am pregătit o rochie aleasă.
Conduşi de pace
Când nopțile-nstelate se-mbată din senin,
Aş vrea să fii cu mine de mână să te ţin,
Să-ţi dăruiesc iubirea, că spiritul îmi umple,
Când sângele-mi fierbe, din tălpi până la tâmple.
Aş vrea să te cuprind, cu dulcele meu grai,
Privindu-te în ochi, să-ţi dau mâna spre rai,
Să nu ne amintim de clipele blestemate,
Iubindu-ne în taină, să mai scriem o carte.
O ! Lumea fără tine, e-o lume făr’ de sens,
Pierdută în cenușă și-n fumul vieţii dens,
Eu mă compun din vise şi urc pe metereze,
Iubirea să-mi alint cu gândurile treze.
A minţii nebunie spre tine m-a împins,
O viaţă să îţi stau de mâna din adins,
Să-mpărțim timpul în nopţile cu stele
Şi zilele-nsorite, în mii de bucăţele.
Să te sărut cu patos şi să îmi fii noroc,
Venit din nou la mine, cu tine să mă joc,
Lăsând pleoapele grele, să mă visez departe,
Acolo unde timpul nicicum nu ne desparte.
Să şterg și conștiinţa vieţii trecătoare,
Mutându-mă acolo, unde nimeni nu moare,
Pe braţe să-mi revin în drum spre veşnicie,
Să ne iubim conduşi de pace, armonie.
Eu trăiesc iubirea noastră...
Eu trăiesc iubirea noastră înalţându-mă spre cer,
Unde-o pasăre măiastră cântă dorul efemer
Şi pătrund în amintirea iernilor care s-au dus,
Când ţinându-ne de mână lunecam pe derdeluş.
Însă astăzi iarna cade sub o pătură de stele
Unde mâna ta întinsă prinde patimile mele,
Eu îmi las în sân privirea, ca în ochi să te cuprind
Şi cu gura mea fierbinte, buzele să ţi le prind.
Trupul meu tremură-n braţe, lacrimi curg ca nişte ploi
Peste crinii de lumină, care ard în noapte goi
Şi în lanul de iubire mă visez un mac că sunt,
Ce-ncălzeşte-n întuneric îngerii de pe pământ.
Colo-n braţele deschise, tu cu patos mă săruţi
Şi şopteşti cu glas de taină: iubito să nu mă uiţi,
Eu, iubita mea, cu tine, viu trăiesc iubirea noastră,
Privind umbra ta sfioasă, înflorind în zare-albastră.
-->
Răspunsuri