dacă ochii ar vedea,
cum se stinge câte-o stea,
când scăpând de acel chin
un om...este mai puţin,
efemer...dar are scop
totu-i pildă înţeleaptă,
de-ar ştii omul ce-l aşteaptă!
valuri se transformă-n spume...
ce contează-n astă lume?
pân’şi noi ne transformăm,
puri eram la început
iar acum umpluţi de zgură,
ne vom preschimba în lut...
spre sfârşit e nostalgie
noaptea e doar reverie,
întunericul reânvie
între vis şi amnezie...
crezi că am pierdut speranţa...
dar voinţa, cutezanţa?
nu-s pierdute! sunt în noi,
de-om trăi făr’de nevoi...
cerul nu are sfârşit,
universu-i infinit...
poate vom găsi vreodată
pe planeta ce-o visăm,
loc iubirii ce dospeşte
fără să ne lamentăm.
-->
Răspunsuri
Vis, filozofie, speranță, îmbinate frumos într-o simțire, într-un regret... Admir conținutul,chiar de forma mai are imperfecțiuni și te felicit! Nu orice suflet poate gândi așa...
Frumos poem...Felicitări!