Iubirea
Ce e iubirea, dragă? Un loc pentru durere,
În care-nvingătorul, deţine-a sa putere,
Când cerul e furtună şi fulgerele ard,
Pe cei care-n ţărână în vorbe jalnic cad!
Iubirea e-o năpastă, e şarpele viclean,
Ce muşcă din dorinţe, din visele hoinare,
În suflet e-o speranţă şi vorbele ce am,
Cu care sus pe munte, încerc să urc cărare!
Eu strig că te iubesc...
E vechi războiu-acesta când noi sălbatici fauni,
Tot alergăm degeaba după femei frumoase,
Culcându-ne prin crânguri pe înfloriţii lauri
Şi salutând toţi zeii cu dulcile prinoase.
Acuma suntem veşnic prea pedepsiţi de soartă,
Războiul ce se duce e doar pentru pământ,
Iar luna sus îşi trage de voaluri fusta moartă
Şi murmură arare ceva...ca un cuvânt.
Geaba privim în zare, tacerea ne deprimă,
Iubirile grăbite s-au coborât în iad,
Încet frumoase roze, noi ne-am pierdut din stimă,
În rugul de-ntuneric în care doruri ard.
Prefer să prind în braţe, frumoasa adormită,
Să mă cufund prozaic adânc în ochii ei,
Să fac nefericirea continuă ispită,
Din care nopţi să curg-a ghirlandelor scântei.
Cu paşi înceţi te prinde în hora mea cu umbre,
Prin care rătăcite nălucile păşesc,
Miresmele de floare n-or înceta să umble,
Când spre singurătate, eu strig că te iubesc...
Singuri
De ce, iubite, eşti aşa departe,
Şi de ce nu mă mai iubeşti?!
Un gând; o viaţă ne desparte,
Dar mai mult, când tu nu eşti.
Nedumeriri ascunse-n valuri,
Singurătăţi prinse-n sincron,
Iar amintiri crescând pe dealuri,
Azi se numesc doar ghinion.
Pleiade scurse din trăiri,
Timpul iubiţilor nebuni,
Îmbrăţişările la regăsiri,
Le vom numi, cununi.
Singuri
De ce, iubire, esti aşa departe
Şi nu îmi spui cuvintele fireşti,
Cand lucrurile-ncearc-a vă desparte,
Vino sub teiul cel bătrân din Ipoteşti?!
Nedumeririle s-or trece toate,
Cuvintele se pierd plângând uşor
Iar eu te strig când este noapte,
Cu glasul răvăşitului cocor.
Pleiadele se scutură nebune
Şi plâng acum cu glas de trandafiri,
Când noi ne ducem rătăcind prin lume,
Ca nişte umbre pline de-amintiri...
Ceaţa aceasta...
Ceaţa aceasta se vede şi-n mine,
Năluci de-ntuneric în zori mă opresc,
În inimă arde azi dorul de tine
Şi-un ochi de lumină în vulturi găsesc.
Hai vino, iubite, acasă pe seară,
Te uită la codru că plânge,
Mai dănţuie coarda puţin la chitară,
Când pieptul tău mândru se frânge.
Pe stradă petale de flori de cais
Valsând în vântul de sear-au plecat,
În casă se-nchide un mic paradis
Şi norii din inimi la uşă ne bat.
Aruncă-te-n mare să înneci gelozia,
Sau urcă-te-n ceru-n-stelat,
În Calea Lactee să zvârli nebunia,
Ce-n spirit alături ţi-a stat.
Ceaţa aceasta...
Ceaţa aceasta înghite cam totul,
Năluci de-ntuneric încet se desprind,
În inima arde amurgul... în focul,
În care pe tine, cu dor te cuprind.
Vom piere în noapte ca două iluzii
Şi ceaţa aceasta va fi poate naşă,
Când iama vom da prin tăceri ca absurzii,
Şi-om smulge iubirea închisă în faşă...
Cum sângeră floarea din aripi de îngeri,
Cum lacrime cad peste dor nepermis,
Eu sunt doar amurgul în care tu sângeri
Şi visul e viaţă şi viaţa e vis....
Reculeg din umbră...
Rătăcesc prin slova încă ne-nchegată,
A preasfintei patimi printre amintiri
Şi vă cânt din codrul cu păduri de paltini,
Să prind cu-ndrăzneală cupa sa cu vin.
În acordul serii ies zori din lumină,
Peste ploaia rece dintre dimineţi
Şi se-ntoarce acul ceasului de vină,
Ce ridică-n slove cripte cu poeţi.
Rătăcind prin seara, zorită de gală,
Vă descos mistere, peste umbra nopţii
Şi cobor în cercuri, dănţuind pe-afară,
Cu dobânda zilei, ce ne înconjoară.
Rătăcesc istorii, gata de izbândă,
Lăsând cerul sorţii, aprig, dar mă-ngân
Şi aproape-i gata, bat în gongul porţii,
Prin căderi de smirnă, slove-mi ard în sân.
Mai adorm trei gânduri prinse-n buzunare
Şi mă-ntorc în lună să v-adunc cununi.
Nu mai stau la masa, buzelor mieroase,
Reculeg din umbră, pace şi minuni.
Te culeg din umbră...
Tu la fel ca mine rătăceşti subtil,
Vorbele ne-alungă până hăt departe,
Undeva suspin-un suflet de copil,
Într-o amintire cuprinzând de toate.
Preasfinţite patimi fumegă spre iad,
Asta fiindcă Gică tot mereu e contra,
Pe cărarea noastră, ruguri 'nalte ard,
Şi căldura asta mi-a încins aorta.
Nopţile tăcerea cântă prin păduri,
Când o lună curge albă, părăsită,
De-unde pot acuma să îţi fur din nuri,
Când această toamnă, trece ponosită.
Zău că vreau, iubito, astăzi să mă-mbăt,
Dănţuind în umbra nopţilor pe-afară,
În ograda ninsă de atât omăt,
Când de sentimente, timpul se-nfioară.
Rătăcesc istorii, pline de minciuni,
Cronici încărcate doar de lucruri bune,
Este nebunia scrisă despre lumi,
Unui timp ce trece, rătăcind anume.
Buzunarul este, spart prin definiţii,
La concursul vieţii, ştiu am să te pierd,
În aceste false, scrise competiţii,
Numai tu prin vreme, vorbei eşti dezmierd.
Şi mă-ntorc la tine uneori plângând,
Colo printre nuferi, barca se va sparge,
Ca-ntr-o oarbă noapte dorul lunecând,
Se va pierde verde într-un pumn de alge...
-->
Răspunsuri