Timpul asta...
Timpul asta nu prea stă de-o parte,
Șinele sub trenuri se reped,
Poate despre tine-mi scrii vreo carte,
Dar în fantezie nu prea cred.
Drumul duce stepa este mare,
Trenul fuge peste ea un flux,
Poţi ajunge tot aşa pe Marte,
Sau în cer ceva mai la apus.
Sâmbetele nostre-s păcătoase,
Oamenii se duc fugind de stres,
Zace reumatismul prins de oase
Şi-uneori prin junghiuri ne dă ghes.
Să lăsăm aceste vorbe care,
Bântuie prin noi cotidian,
Ţi-aş trimite dragă mea o floare,
Din dorinţele care le am.
Ceaiul fumegă în samovar,
O să-l bem se pare în pricuscă,
Luna-n cer mai da un pic cu var,
Mușcând o tartină cu zakuscă.
Povesteşte-mi sunt un nesătul,
De poveştile ce vin din viaţă,
Cât mi-ai spune parcă nu-i destul,
Cât să umpli iar o dimineaţă.
Şi-uite-aşa un murmur se coboară,
Buzele frumoase mişcă-ncet,
Ne cuprinde fumul de ţigară,
Ca și poezia scrisă de poet.
Trece Mila, Marika şi Grişa,
Umbre prinse-n alte realităţi,
Noi ne rătăcim dragă aicea,
Printre pumnii de banalităţi.
Samovarul ca un tren în gară,
Pufăie un pic nerăbdător,
Simt în noi cum e viaţa la ţară
Şi ce aer bun e în pridvor.
Te privesc sub genele lăsate,
Îţi văd ochii mari dulce zâmbind
Şi-ţi admir părul lăsat pe spate,
Drumul peste stepă ocolind.
Și eu pierd
Și eu pierd din timpul vieții mele,
Cum se pierde dimineața la cafea,
Dragul meu mă urci până la stele
Când vorbești de Milocika moia.
N-am crezut în fantezii vreodată
Și de-aceea cărți n-am prea citit,
Eu vorbesc din inima curată,
De iubirea care s-a ivit.
Te privesc în ochii la noapte galeș
Prinsă-n timp de spațiul obosit
Și mă țin cu-o mână de un paloș,
Care-n inimă stă priponit.
Primesc junghiuri pe nenumărate,
Ascuțite-s ca săgețile de dor,
Fiindcă umbra frunzelor din spate,
O ridici în vers ca pe-un decor.
Sâmbetele au urcat la mănăstire,
Să sfințească oameni credincioși,
Eu cu tine scriem de iubire,
Că la pas suntem neputincioși.
Dar mă rog la Dumnezeu la noapte,
Să coboare El cu mila Sa,
Că poetul meu vorbește-n șoapte,
Uneori cu Mila, Milocika moia.
-->
Răspunsuri