De ce-ai plecat !
Îndepărtate florile de mac,
Mărunte inimi roşii îşi desfac,
Cu vânturi pribege atuncea când treci
Şi umbra ta pală aleargă poteci.
De ce-ai plecat ! N-ai vrut să mai rămâi,
Să te sărut că-n ziua cea dintâi
Şi-acuma plouă rece peste noi,
Cu lacrimi multe şi cu ochii goi.
Plouă şuvoi şi sună a prohod,
A paşi ce se afundă surd în glod,
Iar câinii latră-nfipți în gardul viu,
A lună albă şi a cer pustiu.
Adoarme dorul strâns într-un căuş,
Ca o păpuşă de molatec pluş,
Înfometată noaptea ne blesteamă,
Cu frunze mari cu lacrime de toamnă.
Viața pe platforme
În auzul soldaţilor de plumb,
Se-aud vuiete de pace trecătoare,
Din crânguri, muguri vlăguiţi,
Cer apa dulce din izvoare.
Dar cicatrici cu glasul surd,
Păstrează-n faţă uşi deschise,
La capăt de Pământ, mă tem,
Că îngerii ţin porţile închise.
Mai mult decât orbirea mea,
Curbată-n port de istovire,
Veninul din privirea ta,
Poartă curaj de preamărire.
Noi, toţi trăind în nenoroc,
Nuntim strălucitori în filiforme,
Legaţi cu lanţ în iarmaroc,
Ne-ntindem viaţa pe platforme.
-->
Răspunsuri