Mi-este atât de somn...
Mi-este atât de somn şi sete,
De apele tăcutei noastre Lethe,
Aşa c-am să mă culc visând sihastru,
La tine şi la cerul tău albastru.
Prin care ne tot ducem muritori,
Înconjuraţi de primăveri de flori,
De veri ce-şi leapădă izvorul sacru,
Prin vorbele cu conţinutul acru.
În jocul toamnei vom culege mere,
Făcându-l pe Hesperus să disperse,
Când de pe creangă te cobor în pripă,
Să-ţi ocrotesc jumatea de aripă.
Degeaba plângi căci ai căzut şi dor,
Aripile făcute din mohor,
Din iedera ce urcă în amurg,
Sus la biserica pierdută-n burg.
Acum putem fugi un pic în șură,
Să-ţi fur cu poftă un crâmpei de gură,
S-alunec pe surâsul tău de rai,
Când spatele pe paie tu îl ai.
Cad stelele din ceruri cu duiumul,
De-alune scuturat zace alunul
Și eu mă-ntreb acum ce am să fac
Și-n taină nopţii plâng încet şi tac...
Și plâng și eu
Și plâng și eu cu-a murmurului apă,
Cu dorul care din piept scapă,
Să răstignească aripile rupte,
La ușa casei, colo jos în curte.
Ajung de fiecare data la apus,
Cu nebunia zilei ce s-a dus,
Să bat mătănii sus la mănăstire,
Printre cuvinte când rostesc : iubire.
Și stelele căzute-n vârf de munte,
Ard colo prinse-n ploile mărunte,
Și doare, doare, doare, doare
Că peste amintiri am pus un pumn de sare.
Se scutură un cer de stele-n noi,
Și ardem focuri risipind nevoi,
Unde rămânem verșnic visători,
Înconjurați de primăveri și flori.
-->
Răspunsuri