Aceste lacrimi...
Aceste lacrimi vin şi-apoi se duc,
Se-nchid probabil într-o mănăstire,
Singurătăţi şi cântece de cuc,
Ce se transformă poate în iubire.
Le adunăm în nopţile adânci,
Când luna trecătoare ne sfâşie,
Pe noi ce stăm cu dorurile-n brânci,
Sau răstigniţi în câte o poezie.
Lumina lunii... clătinate valuri,
Ne mână pe al liniştii popas,
În care printre plânse idealuri,
Tăcerea prinde între păsări glas.
Aş mai zbura spre înălţimi de ceară,
Cu aripile noastre de pripas,
Când fluturii de toamnă prind să moară
Şi numai umbra ta a mai rămas.
Iubirea freamătă - un stol de frunze,
Se-mprăştie în ceasul meu plângând,
Dar te sărut cutremurat pe buze,
Cu patimile noastre tremurând...
Un început
Un început a fost şi o să fie
Şi nu se va sfârşi cândva vreodată,
Iubirea-n veac va fi o armonie
Şi va cuprinde-n vraja lumea toată.
Degeaba corbii ţipă cu proteste,
Iubirea noastră îi îngenunchează,
În cerul care tremură pe creşte,
O lună de himere ne veghează.
Aripile se zbănţuie creştine,
Noi lunecăm către eternitate,
Ni-s visele de lumea noastră pline,
Cât te iubim acum singurătate.
Într-un pastel zac încă tremurate,
Lacuri de jad şi soare alabastru,
Ce urcă-n noi crâmpeie săturate,
Cu ochii îngerului, cer albastru.
Când ne trezim, aripa ta mă doare
Şi ne-mbătăm, cu doruri nesfârşite,
Tu rupi din mine umbra ta de soare
Gonind prin veac cărări bătătorite.
Şi mi-este dor de trupul meu subţire,
Ce mângâie cu rochia văzduhul
-Şi ţie dragul meu îţi dau de ştire,
Că te iubesc cât mă îndeamnă duhul.
-->
Răspunsuri