a rămas doar un sunet slab care-mi mai apăsa pieptul.
Nu-i mai simt greutatea...
Ai reușit să mă îmbraci în alb,
să pot strânge lumina la piept până nu mai are aer...
Vroiam așa sus peste strigătul arborilor,
să mut zile,
să cer iertare anotimpurilor...
Ceața orbirii-mi era tovaraș...
Acum ești aici,
cu zâmbetul celei mai duioase povești ofrandă...
Pâinea și vinul acestei zile este a mea,
atât de pură, încât pot crede în ea,
și să o împart cu tine până la ultima înghițitură,
Ne înălțăm aproape de porțile raiului
cu numele iubirii
pus cruce în palmă...
-->
Răspunsuri
Un poem cu o lumină ce radiază minunat.
"
Ne înălțăm aproape de porțile raiului
cu numele iubirii
pus cruce în palmă..."
Cata lumina radiaza din poemul tau, Maria! Felicitari!
Cu drag citire, Irina