Când ploua, tunai în mine
- femeie - cu dulci păcate
fulgerând săbii senine
din tecile înnorate
pe-amintiri de mult apuse
în dorul de cer prea plâns
căci din noi vara se duse
printre macii ce i-am strâns
- toţi - în roşul de iubire
dintr-un lan de amăgiri
înecate-ntr-o privire
de uitate albăstriri.
De-ai ploua în gândul meu,
sufletul ţi-ar bea seninul
colorat de curcubeu,
lăsând cupa cu veninul
din sărutul nostru stors
să se verse printre ploi
care- fulgerând- au tors
caierul de neant din noi.
Dar nu vii, nu vii ca ploaie
şi-ţi aştept cerul plecat
de femeie ce-n şuvoaie
curge-n trupul de bărbat...
Trebuie să fii membru al Cronopedia pentru a adăuga comentarii!
-->
Răspunsuri