Trec iar prin gara solitară...
Peronul nu-ţi mai ştie paşii;
din tren, speranţa nu coboară!
Pe şine stau sinucigaşii.
Îmi urc durerea-n amintire
precum pe mine-n acest tren,
chemată lung de nerostire
- ecoul gândului peren -
care îmi flutură batiste
în bernă pe un alt peron.
De toamnă frunzele sunt triste:
n-au nerv, nici noi un dor sincron.
Rugina curge prin nervuri
şi mustu-i plâns de brumă-n vii.
Îţi trece trenul prin păduri
dar eşti plecat să nu mai vii.
Sunt ca şi toamna - călătoare:
eu într-un tren, ea-n viaţa mea.
Dilema - însă - este: oare
biletu-i la mine? La ea...?
Spre ce-am plecat nici nu mai ştiu...
Voi mai ajunge? Nu contează!
Moartea-n cuşet-are somn viu
şi-n el melancolia-i trează.
Din tren văd halta părăsită,
uitată pe un câmp albastru
ca inima ce-a fost lovită,
ca sufletul gol şi sihastru.
Iubirea este-această haltă
prin care trenuri încă trec
dar nu opresc. Uitarea-i altă
gară şi-n ea... aştepţi să plec!
Trebuie să fii membru al Cronopedia pentru a adăuga comentarii!
-->
Răspunsuri