Îmi place...
Îmi place-această casă-ntunecată
Ce șade între noi ca un fundal
Din lumânări lumina e plecată
Ca un ecou plângând sentimental
Ploaia pe ziduri a căzut odată
Sunt cearcăne și riduri mai adânci
De stele noaptea este epilată
Curgând lichidă din vârtej de stânci
Eu bântui pe aici cu disperare
E-o cronică absență de copaci
Dar tu pe-o rătăcită de cărare
Imensul coc al nopții îl desfaci
Și vorbele m-ademenesc cu fluturi
Cu gânduri vechi cu plânsul tău răspuns
Când păsările cerului le scuturi
Atunci când luna-n doruri a pătruns...
Mi-e dor de vorbele ce-au fost odată
Care de-atâta timp s-au scuturat
De vântul care-a-nțepenit la poartă
Și vraja florilor l-a zgâriat
Vom luneca în viață două umbre
Ce-și sprijină tăcerile în pomi
Când ploile prind liniștit să umble
Și tu printre luceferi tainic dormi.
-->
Răspunsuri
fermecator domnule Vanghele! Mereu mi-e dor de astfel de poezii, de lumina si linistea din adancul lor, de puritatea cuvintelor si de exuberanta ce izvoraste din ele. Felicitari!
... îţi dă acel fior poetic!