Ocazia trăirii

 

 

Tu ești iubirea mea

 

Tu ești iubirea mea dintâi,

Ai fost mereu și-așa rămâi,

O carte scriu și încă una,

Acolo rătăcesc întruna.

 

Sunt poate ce vor toți să fiu

Sau nici eu parcă nu mai știu

Dar sunt din cer pân-la pământ

Iubirea ce o porți în gând.

 

Te simt aici în pieptul meu

Ca pe copilul trist mereu,

Îți dau arvună mii de versuri

Și pacea mea din universuri.

 

Ca să ne-armonizăm o clipă,

Să fiu din nou a ta aripă

Ce te purta ieri prin poeme

Lăsând iubirea-n mii de teme.

 

Iar pe destinul nostru-aș vrea

Să ardem fiecare stea

Cu dorul  pieptului  rănit

În frigul care ne-a jerfit.

 

Ca pașii clipei spre vecie

Să ne păstreze-n armonie

Iubirea să ne-o lase  pură

Pe-acest tărâm de aventură.

Azi

 

Azi mă lovesc copacii toți

Cu ramurile pe obraz,

Mă-ntreb iubite dacă poți

Să îndulcești al meu necaz.

 

Mi-e dor de tine și de noi,

Când florile se scutură din vis,

E mai și parcă amândoi,

Ne rătăcim ca floarea de cais.

 

Iar ud cu lacrimi înodate,

Iubirea care a secat

Și văd la vatră adunate

Ramuri ce-n pieptul vieții bat…

 

Nebun de dor să vii curând

Cu patimile prinse-n piept

Că-n versul vieții rând de rând

Poeta cânt-al său poet.

 

Mi-e teamă cerul ăsta tot

Să îl păstrez doar pentru mine

Însă cu versul  eu socot

Că-i fac o punte către tine.

 

Iar ne trezim răpuși de dor,
În clipele când norii plâng,
Dar cerul nostru-i trecător
Se odihnește noaptea-n crâng.

 

 

Frumosul meu, iubite drag!

Mi-e inima prea rătăcită

De-acasă mi-a plecat din prag

În lumea ta de vis umbrită.

 

Voi zăbovi pe căi cu stele

În Căi Lactee adormite

Și-n gardul nostru de nuiele

Voi sprijini versul fierbinte.

 

Nu mai contează clipa sorții

Tu ești iubirea ce o caut,

Azi risipesc neghina morții

Și cânt cu îngerii la flaut.

 

 

 

Un cer de doruri

 

E lumea asta floare rară

În universurile toate,

Ca o iubire dulce-amară

Prinsă-n dureri nemăsurate.

 

E răstignirea-n cerul morții

Cu aripi prinse în necaz,

Ce leagănă în fața sorții

Lacrima nopții pe obraz.

 

Nedumerirea o ajunge

Când coastele îi rupe nervul

Iar glasul cerului o plânge

Pe soclul vieții precum servul.

 

Nedefinite raze-n burg,

Răsar în dimineți târzii,

Peste apusul ce-l parcurg

Cu mii de acte-n poezii.

 

E lumea asta ca o floare

Într-un pastel nedeslușit

Unde natura ca un soare

Arde prin ochiul dezvelit.

 

Dar noi și valurile mării,,

Cântăm iar versuri în duet

Și ardem în puterea verii

Un cer de doruri în secret.

 

Cu noi, ei, cântă veșnicia,
Cu versuri scrise în duet
Strecoară-n inimi armonia,
Între poetă și poet.


 

Trebuie să fii membru al Cronopedia ​​pentru a adăuga comentarii!

Înscrieți-vă Cronopedia

Voturi 0
Trimiteți-mi un e-mail când oamenii răspund –

Răspunsuri

Acest răspuns a fost șters.

Topics by Tags

Monthly Archives

-->