Discutam cu Gabi, lejer nervos de faptul că m-a inundat cu poezii, fie vorba între noi: excelente, marcante, de s-a mărunțit carnea pe mine, dar care prin stivuire pe cerebel mi-au turtit simțul critic, căci ... oricât de frumoase, o sută de femei nu-ți mai spun nimic, iar tu ca prădător, oricum, ai să o umfli pe prima care mișcă și care va fi cea mai frumoasă până când serotonina ne va despărți... deci... că o iau hăis...așa... și ea-mi zice, candid: nu-i greu a scrie poezii... trebuie să prinzi câteva șmecherii. Oops! Ce mândră mă privește ea din turnulețul de fildeș căci eu mă blochez în fața unui cuvânt, il scriu, îl șterg, iar îl scriu și... simțind, așa o sfâșiere îl șerg din nou căci nu este el, nevinovatul, cel ce ar trebui a fi acolo, e altul care se ascunde... și las baltă totul, frustrat, până când el va binevoi a apare de prin lungi călătorii... iar atunci parcă se destupă țeava și vin și celelalte, buluc și se așează frumos pe urzeala care va transpare sentimente, trăiri... viață și cu o împlinirea supremă a acestei ejaculri tărzii, mă liniștesc.
Asta până când nu simt ... din nou o fierbere pi ici pi colo prin punctili isențiale!
-->
Răspunsuri