MĂ DOR CUVINTELE
Mă dor cuvintele-mbrăcate-n dor,
Ca valul cu întinsa mare,
Că noaptea poate ca un puișor,
Să doarmă-n lună peste zare.
Mi se răsfrâng durerile-n verandă,
Cu-acele light-motive devenite leac,
Ce astăzi au miresme de lavandă
Și parfumează liniștea din veac.
Mă dor cuvintele ce ieri și-au frânt,
Aripi care mă legănau în versuri,
Iar azi eu de iubirea ta le cânt,
Când mă privesc atâtea universuri.
Că universul meu ești numai tu,
Ai aripi lungi și voluptate,
Dar mă întreb: Unde ai dus acu,
Dorința de eternitate?
Speranțele s-au dus nemăsurate,
În alte sfere care au pierit,
Dar eu întreb cu-atâta pietate,
Pe pragul căror inimi au murit?
Că inima se pierde-n visl cu noi,
Iar marea cere o schimbare,
Vrea dansul cu trăirile în doi,
Din orizontul de uitare.
MAI BATE O CLIPĂ
Mai bate o clipă o dată pe umăr,
Acolo în cerul în care s-a dus
Și lasă speranța pe masă s-o număr,
Cu arderi de soare nespus.
Dezleagă tăcerea de patimi din noi,
Să-mi fii condurul din vis,
Acolo pe unde preaplânsele ploi,
Mai crapă un mugur închis.
Arată-mi o lună și-un soare,
Pe aripi de cer neumblat,
Când inima bate și doare,
Că-n liniștea serii-ai plecat.
Speranța să cadă pe suflet,
Ca cerul privind către noi,
Când ținem iubirea de-un deget,
Să ardă în piept de-amândoi.
Mai stai alături o clipă,
Să rupem o punte-n bucăți,
Când soarele dă din aripă,
Și patima-n lună-mi arăți.
Să umplem cu noi infinitul
Și dorul acesta din vers,
Când arde în piept răsăritul,
Apoi pașii nopții mers.
SUNTEM DUȘII DE-ACASĂ
Noi doi suntem dușii de-acasă,
Pe drumuri de seară pătrunși,
De luna ce bate sfioasă,
Toți îngerii nopții ascunși.
Prezent astăzi este trecutul,
Ce-n casă, dezbracă mister
Și-n prispă își lasă zăludul,
Aceeași privire de ger.
Tăcerea-i-e dulce, amară,
Și umbra și-o poartă de gât,
Prin clipe cu corzi de vioară
Și arderi de soare în lut.
Nespuse arome de vară,
Împrăștie codrul spre cer,
Dar lumea aceasta de scară,
De-un haos perpetuu, mister.
Povestea e picul de ceară,
Ce șade-n tristețea cea grea
Și-mi vine să zvârl într-o seară,
C-un pumn de speranță în ea.
Să crească în pace trăirea,
Cu repezi imagini de vis,
În noi să-ntâlnim nemurirea
Și cerul de îngeri deschis.
ȘI CERUL PLÂNGE
Și cerul plânge-anserat
Și noi ne plângem că el plânge,
Atât cât lacrima i-a stat. Din seva ei va curge sânge.
Și patimile toate scrum,
Vor fi pe umerii de case
Și ochii noștri ca acum,
Vor crește pleoape de mătase.
Și păsările toate-n zbor,
Vor rătăci dorul din oase
Și noi cu ochiul călător,
Vom adormii căile-ntoarse.
Și amintirile vor plânge,
Cu ochiul omului tăcut
Și peste inimă s-o frânge
Doar lacrima care-a trecut.
Și ploi de ceruri ochi de pace,
S-or scutura prin zile noi
Și cu iubirea lor vom face,
Un cuib de vise amândoi.
LUCEAFĂR CALD…
Luceafăr cald al inimii mă poartă,
În cerul ce e plin de infinit,
Că amândoi furăm puțin din soartă,
Cu soarele ce nu a răsărit.
Ia-mă din calea unde bate luna
Să-și vâre plete lungi și argintii,
Că dorul meu presară flori cu mâna,
Și-atâta soare-n alte clipe vii.
Noi bem coniac din cupele umplute,
Cu dorul ce-ampletit funii de drum,
Din tot atâtea capete crescute,
A celor ani ce au miros de scrum.
Ne-am îmbătat cu dragostea amară,
Lăsând dulceața mierii în parfum,
Acolo unde cerul ne separă,
Și-n piept ne risipește căi de fum.
MI-E SETE
Mi-e sete de aceiași nebunie,
Ce a crescut cu zilele lui mai,
Ca o iubire prinsă-n armonie,
În care tu alăturea-mi erai.
Zilnic mă duc să cuceresc izvoare,
Iar c-o privire pier în gândul lor,
De-mi murmură iubirea la răzoare,
În valea-ceea plina-corbilor.
Mi-e sete să mă-mbăt cu stele,
Ce scânteiază și-n pustiu,
Într-un deșert de clipe grele,
Care se scutură într-un târziu.
Alerg să te găsesc printre albastre,
Trăiri ce-au luminat tăceri,
Dar bolțile speranțelor nefaste,
Mă țin în umbra clipelor de ieri.
Azi marea noastră-i marea liniștită,
Cu pescăruși ce zboară legănând,
Aceleași aripi ca pe o ispită
Și cântă o iubire fredonând.
-->
Răspunsuri