Culeasă din refrenul, care îl cântă ploaia
În liniștea tăcerii ce mi-a ‘mbrăcat odaia,
E melodia tristelor şi vechilor regrete,
Ce-am ascultat-o doar la păsări, la șuiete.
E vaietul de frunze ce smulse sunt de vânt,
Luând ca amintire tăceri, fără cuvânt.
Coboară-n dans feeric, dăruie-ncântare,
Fantasmele născute de umbre în culoare.
Cu glasul împlinirii zidesc iar focul magic
Covor multicolor spre visul ce-i nevralgic
În lăvicer se zămislesc cărări uitate de lumină
În nostalgia toamnei, apusă în grădină.
În viaţa-nşelătoare ca un solfegiu-astral
Mă las purtată azi de al sorţii mele val.
Tot rătăcesc prin labirint ascuns, spinos,
Nu pot sa rup tăceri si sa zâmbesc frumos
Aş vrea, să regăsesc lumina de-nceput,
Să gust iubirea care, a fost și-am cunoscut.
Să pot goli simțirea, epava-acum pe valuri,
Să las tot ce e trist nisipului pe maluri.
Să pot opri căderea, senzaţia-mi de vid
Sa nu îngenunchez, deşi totu-i arid.
Să risipesc tristeţea-n refrenele ce-ascult,
Să-astept doară finalul durutului tumult.
Doar glasul împlinirii să cânte-n depărtare,
Să-mi fie imnul vieții din pragul cel de sus,
Cuvintele din versuri să-mi fie spuse care,
Să-mi poarte măreția spre albul meu, apus.
-->
Răspunsuri
Frumos poem!
multumesc...
multumesc...