Cu ultimul tren ajuns într-o gară
Iubirea s-a stins, era într-o vară…
Oftam deprimată, lăcrimam pe peron,
Iubitu-a plecat... cu un ultim vagon.
Am trăit în sublim, pentru fiecare
Acea ultimă noapte de dragoste mare…
Mi-a spus ,,adio,, langa şina de tren,
Strivindu-mi iubirea în graiul solemn…
Am rămas pierdută în gara absurdă
Aştept în tăcere, ca trenul să fugă,
Aceasta e viaţa cu trăiri, aspiraţii,
Cu oameni ce fac ades figuraţii.
Iubirea-i în toate, cu visări şi năluci
Transformată ades, în blesteme şi cruci
Am rămas tăcută, cu sufletul mut
Voi relua iubirea, dintr-un început…
Priveam trenul cum pleacă, voinţa învinge
Cu ochii spre cer, o lacrimă-mi curge…
Mă ridic cu curaj, optimism şi visări,
Străbătând acel timp de dureri şi frustrări…
Plecat-ai grăbit…oare ai să mai treci?
Iubirea-i strivită-ntre roţile reci,
Alerg disperată, ştiu cine-i de vină…
N-am nici o-ndoială...acel capăt de şină.
Mă trec iar fiorii, sentimente-s năluce
Am ştiut că mă aflu la o nouă răscruce,
Un ultim oftat, în acest timp sfârşit
Văzând pe peron, cum un tren a pierit…
În gând îmi apare imaginea ta,
Speranţă umilă din pulberi de stea…
Degeaba sunt lamentări, se regretă,
Aceste trăiri în timp se repetă…
Iubirea-i iluzie, destin, frenezie
Şi viaţa compune din nou poezie,
Păşesc resemnată visând între vremuri,
Făcând uneori recviem printre trenuri…
-->
Răspunsuri
Cu prietenie Lenuş