Până la stele
Ce să mă fac cu atâta şi atâta iubire!
Unde s-o pun, prin ce cotloane s-o ascund!
Aş lua-o şi aş duce-o cu mine-n nemurire,
Dar eu acolo nu mă-ncumet să pătrund.
Ah!Aş duce-o în peşteri, în munţii părăsiţi,
Sau Mării Negre i-aş da-o ca să o înece,
Să-mi piardă urma minţii şi stările fierbinţi,
Fiindcă iubirea asta, nici arsă nu îmi trece.
Sau poate că de-aş arunca-o într-o zi în iad,
S-ar consuma şi ar pierii tăcută şi cuminte,
Dar Doamne! Teamă îmi e acolo să nu cad
Şi să mă încing şi eu ca gândurile-n minte.
Aş împărţi-o şi aş da-o jumătate sau pe toată,
Să pot pluti ca Luna printre infinite stele,
Însă iubitul meu, iubirea lui își poartă
Şi iar mă văd urcată, de dor până la stele.
Doar o nălucă
Iubite, umbrele sunt grele după noi,
În anotimpul fără de vânt şi ploi.
Eu văd eternitatea din care am venit,
Unde arde Lumina, iubirea de sfârşit.
Precum e primăvara aşa suntem şi noi,
Iubite, altă viață înmugurește-n noi,
Încet a-ngălbenit scânteia vie a vieţii,
În versul ce vorbește așa cum fac poeții.
Astăzi de bucurie soarele arde-n mine,
Uitând chiar uneori viaţa de unde vine,
Dar suferinţa poate, aminte să-mi aducă,
Că viaţă ce-o trăim, este doar o nălucă.
De-atâta frig…
De-atâta frig au îngheţat copacii,
În lut doar mustul mai înoată,
Prin amintirile ce parcă dacii,
Ar vrea la suprafaţă să ne scoată.
O! Liniştea aleargă ca nebuna,
Prin verde plai de primăveri,
În care luna dădea mâna,
Cu zorii clipelor de ieri.
Dar vocea lumii azi e slută,
În arborele erelor pustii,
Și viaţa asta şade mută,
Pierdută în atâtea poezii.
Iar neaua curge-n ceața vremii,
Ca fulgerul nocturn,
Să ceară adăpostul iernii,
În bule de săpun.
De dor…
De dor astăzi întind o mână,
Dar astrele din jur stau roată,
Doar luna-i singura stăpână,
Pe poezia scrisă-n poartă.
Poeţii trec cu ea prin vremuri
Şi-n toamnele cu must şi vin,
Visând o mare fără ţărmuri,
Printre trăiri care nu vin.
Când timpul meu în pumn se adună,
Cu soarele din zori până în seară,
Când nopţile din cer răsună,
Eu zvârl un sunet de vioară.
Aleg din flori doar margarete,
Din versul ce l-am scris recent
Şi umplu cerul de regrete,
Că azi le vând c-un singur cent.
Te întâlnesc la iarmaroc
Vin vorbele cu stele-n frunte
Cerul tău plânge cu noroc
Iar versul meu în foc se-ascunde.
În versuri…
În versuri ard ca un poem,
Iar vara fierbe-n dorul serii,
Șterg lacrimi scurse din blestem
Și las cortinele durerii.
Pe buze jarul scrum se face,
Cenușă-n versurile gri,
Privirea gândului azi tace,
Șterge verbul a iubi.
Din cerul ce-a rămas deschis,
Cad îngeri ca mărgăritari,
Culeg castane dintr-un vis,
Și dau cu ele-n lăutari.
Ei cântă corzile-n viori,
Cu note-nalte de durere,
Iar noaptea-i văd privighetori,
În versul ce culege stele.
Mă ard poemele în palmă,
Din rătăcitul glas nocturn,
Cad îngerii umbriți de teamă,
În vârful dorului din turn.
Te voi îmbrăca în noapte
Te voi îmbrăca în noapte,
Cu sărutări dulci, amare
Şi îţi voi vorbi în şoapte,
Ca să mă primeşti din zare.
Mă voi mângâia cu cerul,
Cerul veşnic înstelat,
Ca să îţi ridic misterul,
Cu un dulce sărutat.
Peste zi mă voi întoarce,
Printre fostele iubiri,
Poate-aşa ţie-ţi va trece,
Dorul paşnic din priviri.
Pe sub razele de soare,
Voi privi o zi sau două,
Te voi arunca în mare,
Peste timp să cadă rouă.
Negreşit îţi voi stropii,
Ani în sân cu noaptea rece,
Mări de dor vom contopii,
Veri de vânt bătut vom trece.
Mă simt pierdută
Mă simt pierdută iubite fără tine,
Unde te-ai dus astăzi nu ştiu nimic,
Atât de greu, atât de greu îmi vine,
Că pot de mine-acum să mă dezic.
Pierdută am mai fost şi altădată,
Dar drumul meu cu-al tău s-a întâlnit,
M-ai adunat din zarea-ndepărtată,
Apoi cu dragostea m-ai învelit.
Azi am plecat şi sunt aşa departe,
Departe de Pământ şi-ntinsul cer,
Aştept să cauţi dorul prin poveste,
Că fără tine și Universuri pier.
Privesc adâncul, adâncul, e căzut,
Căzută sunt acum, căzută-s eu,
Azi am pierdut şi drumul refăcut
Şi fără tine am urcat la Dumnezeu.
Mă va primi oare sau nu acasă!
Asta, rămâne să constat curând,
Aici mă simt iubită şi frumoasă,
Mă simt în siguranţă ca un gând.
În zare văd o rază de speranţă,
O aură înmugurită cu stele îngereşti,
Vreau să îi cer un sâmbure de viaţă,
Dar te aud când vii să îmi vorbeşti.
Nedumerită, mâna îmi întind subtil,
Atingerea e nefiresc de fină,
Aud cum paşi se-apropie tiptil
Şi văd în tine un înger de lumină.
Inima bubuie, vederea mi-e neclară,
Te-am căutat, te-am căutat profund,
Aud o voce şi-un scâncet de vioară
Şi-n fiecare notă vreau să mă ascund.
Ce melancolic, nostalgic şi armonic!
O! Ce imagini poţi să-mi dăruieşti!
Nu se mai simte acul din ceasornic,
Eu sunt aici ca să mă regăseşti.
Privirile ce-s pline de speranţe,
Se scurg în ochii tăi iubite drag,
Dar mă trezesc că am aripi căzute,
Şi în nedumerire, te aştept în prag.
-->
Răspunsuri