Timpul nebun
La ţărm de mare, îngenuncheat se-nclină,
”Timpul nebun”, ce stă la numărat
Cu braţele uscate și talpa-i perelină,
A rătăcit pe drumul lung şi îngustat.
Bătrân, cu părul sur şi faţa-ngălbenită,
Cu palmele arzând în steaua încercării,
Cere la Univers, iubirea, podoaba infinită,
Şi culmea fericirii, în marginea cărării.
De mijloc se vrea prins, ca inima să-i bată,
Spre mare, marea focului din soare,
Ridică brațul prins de vremea caldă
Și rupe laţul lumii şi boaba de sudoare.
Îi e aşa de dor de biata sa fiinţă!
Ea se-mbătase cu apa din izvoare,
Dar astăzi trage-n paşi de pocăinţă,
De trupu-ngreunat şi-a inimii zăvoare.
De nu vii să mă iei, mă fură timpul
Și cresc în munți de ambiguitate,
Întoarce-te să-mi mângâi trupul,
Să nu rodesc esență de eternitate.
Pe aripa de pace
Şi lacrima şi cerul se varsă-n vers prin rând,
Când pasărea întinde o limbă de argint,
Să vadă-n lung şi-n lat, apus şi răsărit,
Cum este valul vieţii pe care a venit.
Şi unduie agale o umbră pe pământ,
Pe arborii desculţi cu braţul unui vânt,
Iar lacrimi de cuvinte, se pleacă legănând,
Cu apele ce curg, pietrele măturând.
În zumzetul pădurii, se prind pe rând copacii,
De roiuri de albine şi fluturi aurii,
Cerând să cadă cerul, pe aripa de pace,
Din răsărituri noi, ce vin când lumea tace.
Mă duc să aștept
În piept se coboară altarele toate,
Să curețe setea de mii de păcate
Și ard în dorințe de astre albastre,
Uitate în vârful visărilor noastre.
Tot colțul luminii rămâne pierdut,
În lutul tăcerii din stele făcut,
Iar luna cea neagră căzută-n visări,
Se pierde în graiul ce crește uitări.
Dureri se desprind din soarele meu,
El arde la pol uluit ca un zeu,
Coboară s-apună c-un cer sângerând,
În crivățul nopții din palme bătând.
Se-ntoarce tăcerea spre ziuă pe spate,
Visează o masă cu minți încurcate,
Mă duc să aștept o vorbă de bine,
Cu prinți și prințese ca mine, ca tine.
Cer loc să mă închin
Îmbătrânesc prin toamnele din mine
Şi palmele îmi sunt tot mai sărace,
Am pături aurii de doruri pline,
Dar vorba fragedă postește-n pace.
Prin amintiri crescute pe retină,
Mă salt cu nemurirea din cuvânt,
Se odihneşte-n toamna orice vină,
Pe arborii cu pieptul la pământ.
Aştept să-mbătrânească toţi copacii,
Pădurilor de pace și de chin.
Strâng vreascuri până umplu sacii,
Apoi la trei altare cer loc să mă închin.
Azi mă duc
Azi mă duc cu un gând, să prind clipa de ieri,
În același cuvânt, de banale tăceri,
Mă opresc și te văd, îți ții pasul pe jos,
Ești același absent, cercănat și hidos.
Am cerut de la tine, doar o clipă cândva
Și-ai lăsat fum în umbră, să danseze în ea
Furam zâmbete dulci, printre clipe amare
Și urcai până-n cer, pieptul meu l-ancercare.
Este gol și e trist, e așa monoton,
Văd tabloul acesta, e pictat cu maron,
Aș lua bani pe el vreo doi, trei sau mai mulți,
Dar pier vorbele-n gând și mai bine m-asculți.
Rătăcește cu mine și revin de-o să pot,
Clipa mea de iubit, stă acum pe un cot,
Vezi ! E floare pe jos și un pom scuturat,
Iar noi doi depărtați, fiindcă tu m-ai uitat.
Un foc fără-ndurare
Un fum venit în noapte, e drum în infinit,
E cântecul din vise şi-o mână de nisip,
E glas la geamul casei, e adiere-n vânt,
E murmurul din stradă, pe ultimul cuvânt.
Din nopţi răscumpărate, din răsărituri noi,
Cresc iar altare sfinte, culese din nevoi,
Destinul zăvorât, în chinurile nopţii,
Îmi scutură iubirea, pe arborele sorţii .
Şi zi de zi se-ntoarce, zeul întunecat,
Să prindă în cântar, dorinţa de păcat,
Cu dor în glas să cearnă, iubirea dintre ani,
Să mai adoarmă somnul, duruţilor orfani.
Întinderea de vieţi, să-şi calce visul lung,
Cu stea înaripată, pe nemilos amurg,
De-acolo să rostească, prin zale şi-ntristare,
Că-ntreg infernul este, un foc fără-ndurare.
Lupta
În vise mă bat cu zmeii,
În clipa în care mă trezesc,
Mă bat cu dragostea,
Dragostea ce ţi-o port ca-n vis.
De ură nu mai văd stelele,
De ploaie nu mai sufăr soarele,
Dar el îmi bate în ochi,
Bate până la orbire,
Ca să nu te văd,
Să nu te văd,
Aşa,
Aşa cum eşti.
Adio
Îmi iau adio de la tine acum
Şi-ţi las în versuri un pachet de rime,
La gândul că-ţi va fi mai bine,
Cum?
În lipsa mea trăieşti tu fără mine,
Că amintirea îţi va rămâne veşnic,
Îţi voi reda doar libertatea
Şi-o pauză să plângi temeinic,
Că ai găsit singurătatea.
Armonizare
Îndrept trecutul cu lupta de azi,
Păzesc fiece clipă tranzitorie,
Ţin fereastra puterii deschisă.
Aştept lovituri... răbdarea, e-n cozi,
Cozi aliniate pentru altă luptă.
Las gândul cu pace în poziţia lui.
Nu mişc nimic dar primesc remuşcări.
În poartă mă strigă așa insistent!
E ziua ce are la desert, reproşuri.
De durere, colac m-am făcut,
Primesc din faţă, turbarea...
Dezbrac pământul bătut,
Cu salvarea.
O sirenă cu glasul divin,
Vrea tăcere pe masă,
De durere, la cer mă închin,
Sănătoasă.
Nebunul
Când flori de gheaţă vor crește în drum,
Se calmează eternul nebun.
El paşte durerea, produce regrete,
Şi-mi lasă cordonul tăiat într-un pumn,
Să aştepte.
Aşteaptă şi este legat nefiresc.
Tristeţea e mare şi doare,
Că flori de speranţă crescute-ntr-un fir,
Mor în zare.
Dar chinul îmi pune prin sare destin
Și-mi lasă durerea aproape,
M-așez la o masă, consum un rechin,
Mânioasă.
De ce tu toamnă
De ce tu toamnă în mine îmbătrâneşti !
Eu n-am făcut decât să te admir
Şi am spus şi altora cât de frumoasă eşti,
Eşti un delir !
Am admirat la tine bogăţia,
Tu eşti bogată fără de sfârşit,
Eu peste ani mi-am dat jos pălăria,
Tu straie aurii mi-ai săvârşit.
Şi ca să vezi... acum, îmi pare,
Îmi pare c-ai adus un fir de nea,
Te duci pe-o aripă de vânt în zare,
Lăsându-mă s-adorm în iarna grea.
Mă regăsesc
Întind astăzi o mâna în pieptul meu absent,
Mă regăsesc în scripte într-un târziu moment,
Că mor o ştiu demult, însă, n-am terminat,
Că inima mea bate în pieptul mult visat.
Întind mâna uitării să zvârl clipa în crâng,
Să îi cer socoteală, ori setea să i-o frâng,
Că moartea-mi pare falsă şi lasă de gândit,
Cerând înc-o speranță în pieptul nou venit.
Te-aș lua cu mine
Proces deschid luminii asta-noapte,
Că bezna din ea m-a cuprins arzător,
Aminte mi-aduc de tine, de toate
Şi doare cumplit nesfârşitul meu dor.
Pe-o rază de soare urc înspre cer să te văd,
Să văd ochii tăi dacă plâng după mine acum,
Dar jos pe Pământ e veşnic prăpăd,
E ardere mare, e negură, e jale, e fum.
Te-aş lua cu mine să vezi ce dezastru,
Ce ardere mare, ce margini de dor netrăit!
Ce cumpăna fixă e cerul pictat în albastru!
Ce roze, ce flori s-au uscat şi-au murit!
Adun răbdarea culeasă din timp trecător,
Aştept să îţi treacă întristarea,visarea,
Mă las purtată, uitată între speranţă şi dor
Şi plec să ating nemurirea fiinţei şi zarea.
Sălbatic, nedrept, străin, stângaci şi abrupt,
E drumul ce stă în eterne mişcări,
Privirea îmi cade în sânul atât de necopt,
La toate aceste trăiri purtate-n schimbări.
Pe margini de vis te-aş lua cu mine să vezi,
Cum arderea crește în privirea mea tristă,
Te-aş lua din starea în care mă vrei dar visezi
Şi aş pune în tine dorul ce-n mine există.
Visez cu noi
Bine mai dorm în nemurirea toată,
Cu tot ce poate spiritul urzi!
Trăirea mea, atât de complicată,
Mă saltă nefiresc spre-a mai muri.
Închid o pleoapă apoi iar îmi zic,
E agonie, e extaz, e transă,
Că-n nopţi crescute somnul mi-l ridic
Şi vin în despletita vieţii şansă.
M-am rătăcit prin scripte fără umăr,
Ridic un deget şi vă spun prezent.
Poeţii sunt găsiţi în cercul număr,
Pe arderi de moment şi viitor absent.
Te caut eu să mă găsesc pe mine,
Simt tălpile încinse şi visez cu noi,
Trec peste necredinţa tămăduirii-n sine,
Că pieptul vieţii, bate prins de ploi.
Cerul meu …
Sunt atâtea lăcrămioare,
Pe speranțele din piept,
Câte păsări călătoare,
Cântă până mă deștept.
Dar sub bolta-nseninată,
Soarele în piept îmi bate
Și mă vindecă de-ndată,
De dureri nemăsurate.
Iar pe laviță, o cupă,
Arde ca în plină vară,
O iubire ce astupă,
Ultima mea lăcrimioară.
Când atâtea păsări cântă,
Cerul meu se-nalță iară,
Dar în suflet îmi avântă,
Un parfum de primăvară.
N-am fost înger
N-am fost îngerul tău să îți cânt de iubire,
Am venit mai târziu pe-al privirii pustiu,
Dar tu ești călător, prinzi un ochi de orbire,
Unde cerul e viu, ca un zâmbet târziu.
M-am născut dintr-un dor, unde stelele ard,
Unde somnul tăcerii, e-ntr-un vis răsucit,
Am tot tras pe fuior, firul vieții de jad
Și-am întins pasul meu, pe un drum ascuțit.
Dar te-ntreb. Oare ține viața asta cu mine,
Dacă-n piept e păgână și pe mine stăpână?
Visul dacă revine, prins în noaptea din tine,
Lăsă cerul să vină, într-un pumn de țărână?
Culoarea vieţii
Un cântec nenăscut mă strigă din abis,
Răsună peste timp şi mi se întoarce-n vis,
Cu gând fugar spre soare alerg să-l încălzesc,
Dar inima îmi cere un drum să-ntrezăresc.
Apar în ceaţă neguri ce-mi sunt de neclintit,
Pe margine de vis cuminte m-am trântit,
Fur miezul de lumină, ce-i risipit din de stele,
Şi-mi scot culoarea vieţii, cromată din lalele.
Să ating cerul
Pe fruntea cerului întind o mână
Şi îl ating cât pot de-ncet,
Îngerii pe cap poartă cunună
Şi îmi șoptesc că pot să fiu poet.
Poet sau poetă purtată peste ramuri
Şi toamna ce-a trecut să o anim,
Cu versul, să ating un val pe ţărmuri,
Acolo, întreg necazul să-l închin.
Un orologiu să bată lângă Lună
Şi Soarele din zori şi până seară,
Să-mi dea o seară-n dar, cunună,
Apoi să mă îmbăt de primăvară.
Cu flori de crin şi lăcrămioare,
Să depărtez tristeţea de moment,
Discret cu ramuri urcătoare,
Să ating cerul într-un etern prezent.
Prea-iubită păpădie
La mulţi ani îţi zic eu ţie,
Prea-iubită păpădie,
Floare albă şi zglobie,
Care zboară peste glie,
De te rup mă trec fiori,
Peste-a vieţii aşteptări,
Peste-a valurilor mări,
Încărcată de cântări.
Tu îmbraci rochia aleasă,
Ai culoare de mireasă,
Floarea albă câmpul ţeasă,
Prinsă-n amintirea deasă,
Eu mă duc în rugăciune,
Cântec dulce, plecăciune,
Peste a vieţii cutume
Şi a morţii stricăciune.
În vis la judecată
Am mers în noaptea mea de vise,
Pe Domnul să-l întreb şi eu,
De ce relele au permise,
Şi de ce ne supun la greu?
Dar am lăsat să-mi cadă capul,
Cum cad păcatele din pat,
La patul meu am tras capacul
Şi apoi la judecată am plecat.
Am adormit cu Domnul la ureche,
Pe buze am simţit gust de iubit,
Atunci am înţeles o slovă veche,
În care se vorbeşte de sfârşit.
Nedumerirea mi se-aprinde,
Cum se aprind călcâiele iubind,
Un înger mâna îmi cuprinde,
Şi mă anunţă că eu sunt la rând.
În faţa mea, strălucitoare o lumină,
Îmi lasă ochiul dezbrăcat,
Mi-aşează-n faţă o carte plină,
Cu fapte bune şi fapte de păcat.
Le cântăreşte şi-mi îmbracă ochiul,
Ca să-mi arate cât este de cinstit,
Acolo-mi pregătise focul
Sau drumul lung spre infinit.
Îngerul iar mă ia de mână,
M-a ajutat să-nţeleg că m-am salvat,
Că-n fiecare zi , lună sau săptămână,
Pe Domnul eu l-am ascultat
Mă-ntorc la tine viaţă
Mă-ntorc la tine viaţă ca în sânul unei poezii,
În orice dimineaţă sau bătrâneţi, târzii.
Trecutul e-n repaos, azi, nu îl mai trăiesc,
Îmi pare, un adaos, un viitor firesc.
Miresmă de parfum, petale cu roua dimineţii,
Să îmi aduci acum, pentru-mplinirea vieţii.
Să pot iubi la fel, să cer iubirii gândul,
Să mă discut cu el, că îmi pierduse rândul.
Şi să mă naşti din nou dacă vreodată voi pleca,
Să pui cerneală în stilou sau fila vieţii n-o seca.
Mă-ntorc la tine-n sân, ca în sânul casei mele,
Aici aș vrea să mai rămân, să număr noaptea stele .
Mă-ntorc la tine viaţă, eu vreau să stau în tine,
Așa că dimineaţă, revin-o tu la mine.
Eu sunt o visătoare, trecutul l-am pierdut,
Azi orice amintire, s-o pui la renăscut.
Mă-ntorc la tine viaţă, de astăzi te tot chem
Și-n orice dimineaţă, îţi scriu cât-un poem.
Mă-ntorc la ţine viaţă, vino şi tu la mine.
Să ne mai dăm o mână şi-n viaţa care vine.
-->
Răspunsuri