Dorina Pop, România, Panorama Literară, Octombrie 2023
12 Proză
Geamantanul cu bani
De când Anișoara și-a mutat veșnicia dincolo de nori, în fiecare dimineață, cu gândul la ea, poposesc pe banca din parcul central, unde-am cunoscut-o în tinerețile noastre. Astăzi parcă nici nu-mi mai arde să-mi plimb trupul sleit de puteri prin parc, căci spre seară sosește Anisia, fiica noastră, stabilită de vreo cincisprezece ani în sudul Franței. Dar ce pot face până atunci? Parcul mă atrage ca un magnet și mai conversez și eu cu „tinerei” ca mine. Trec de zona unde se joacă șah, căci sportul minții nu m-a atras niciodată și înaintez, lăsând în urmă și locul de joacă pentru copii. Banca mea și-a Anișoarei e într-un loc mai retras al parcului, unde liniștea e amfitrioană. Câteva raze de soare parc-ar vrea să-mi șoptească: „Așează-te, tocmai ți-am încălzit locul de meditație”. Șterg puțin cu batista imaginarul praf de pe bancă și mă așez, puțin obosit, căci zeci de ani au trecut peste trupul meu sleit de puteri. Mă gândesc la nepoțelul meu Alex pe care-l voi revedea în seara aceasta, la ginerele meu Marc cu care mă voi înțelege mai mult prin semne, căci franceza pentru mine e chiar o limbă străină și aștept, cu drag, să-mi îmbrățișez fata, plecată departe de casă.
– Dar cine și-o fi uitat trolerul ăsta lângă banca mea? mă trezesc eu vorbind singur.
Analizez cu privirea împrejurimile și curios din fire, încerc să-l deschid, gândindu-mă că sunt la camera ascunsă. Interiorul m-a șocat și fac un pas în spate, involuntar. O mulțime de teancuri de bancnote stau ordonate în bagajul uitat de cineva lângă banca mea. Să fie un semn, o înscenare? Să plec sau să anunț poliția? N-am văzut atâția bani în viața mea! Ce-aș putea face cu ei? Totuși nu-i pot lăsa aici. Mă decid, fără să gândesc, că-i voi lua cu mine și mă voi consulta cu fiică-mea ce vom face cu ei.
Mă ridic, trag trolerul după mine și dau să ies din parc, pe aleea cea mai scurtă. Sigur par caraghios trâgând un geamantan după mine prin parc și unde pui că nu-i ușor deloc. Simt c-aș fi urmărit și grăbesc pasul.
– Au, capul meu...
– Unde sunt? De ce mi-ați pus perfuzii? mă rățoiesc eu la asistenta din salon.
– Uite, nene, cum stă treaba. Ai leșinat în parc și-ai fost adus de salvare la spital.
– Da? Și trolerul meu unde-i?
– Ce troler, domnul meu, odihniți-vă.
– Nu, nu, nu mă odihnesc că spui dumneata. Am avut cu mine un geamantan plin cu bani. Cred că am fost jefuit.
– Și eu cred că aberați, îl voi chema pe domnul doctor să vă prescrie alt tratament. ©Dorina Pop
-->
Comentarii
O poveste scurtă interesantă care explorează teme precum vârsta, memoria și deciziile morale. Dar surpriză: povestea ia o întorsătură neașteptată atunci când personajul se trezește într-un spital, având impresia că a fost jefuit. Prima dată nu mi-am dat sama de "sincopa" din text - un rând liber care l-am interpretat eroare de rdactare, dar de fapt era o pauzăpentru schimbarea cadrului! Felicitări!!!
Încerv o variantă de continuare (ipotetică)...
continuare
După câteva minute de insistență și discuții cu personalul medical, am renunțat temporar la ideea de a găsi trolerul cu banii mei. Mi s-au administrat calmante și am fost lăsat să mă odihnesc în salonul de spital. Gândurile și întrebările mă bântuiau în continuare. De unde proveneau acei bani? Cine îi uitase în geamantan? Și cel mai important, era posibil să fi fost jefuit în parc?
În timp ce stăteam în pat, cu perfuziile conectate și privind în tavan, mi-am dat seama că trebuia să iau legătura cu fiica mea, Anisia, pentru a o informa despre situație. Era singura persoană în care aveam încredere pentru a face față acestei situații. Am reușit să-i trimit un mesaj cu ajutorul unei asistente mai pricepute în utilizarea smartphone-ului meu, pentru că deținerea unui astfel de dispozitiv nu făcea parte din rutina mea zilnică.
Răspunsul lui Anisia nu a întârziat să apară. M-a asigurat că va veni cât de curând posibil la spital pentru a discuta în detaliu. În cele din urmă, s-a întors împreună cu ginerele meu Marc, și nepotul meu Alex, care m-a salutat vesel. Cu ajutorul lor, am putut clarifica situația cu banii.
S-a dovedit că trolerul cu bani era, de fapt, o donație în numerar pentru o organizație de caritate din Franța, gestionată de Anisia și Marc. Bănuiesc că cineva a confundat sau a încurcat trolerul său și l-a uitat în parc. O eroare regretabilă, dar norocul meu a fost că banii nu erau legați în niciun fel de vreo activitate ilegală, nu au fost revendicaţi de nimeni.
În cele din urmă, am decis să donez acei bani organizației de caritate și să continui să trăiesc viața mea liniștită. Cu ajutorul familiei și a incidentului cu trolerul, am învățat că, în ciuda trecerii anilor, viața încă poate să ne surprindă și să ne ofere oportunități noi de a face binele în lume.
Așa că, întorcându-mă la parc, unde petreceam mult timp, nu mai eram nevoit să mă simt grăbit sau îngrijorat. Liniștea și razele de soare mă primeau așa cum o făcuseră întotdeauna, iar eu continuam să mă bucur de conversațiile cu prietenii mei și de bucuria de a fi alături de familie în această nouă etapă a vieții mele.
Era mai interesantă o continuare în genul - cei care „au ratat” geamantanul cu bani, îl caută pe bătrân și-l amenință cu moartea dacă nu-i dau banii. Se pare că numerarul a fost „însușit” de o a treia grupare. ha ha ha
era şi asta o variantă, dar... n-am avut timp s-o explorez.