Dorina Pop, România, Panorama Literară, Octombrie 2023
21 Proză
Pălăria vișinie
Din cauza pandemiei, anul acesta a trebuit să renunț la cele zece zile de plajă pe litoral. Alternativele sunt minimale, așa că ce-ar fi să-i fac o vizită mamei în concediu. Fiică-mea nu poate veni cu mine, că-și pregătește licența. Posibil că-i pică bine liniștea pentru concentrare, căci mâncarea pe care-o făceam eu, pentru ea e la un clik distanță de când ne-a invadat virusul ăsta păcătos.
Bagaje. Taxi. Tren. Călătorie cu masca pe figură. Și un final fericit – mama care m-așteaptă-n gară bucuroasă.
– Miruna, mi-a fost tare dor de tine. Hai să te îmbrățișez.
– Acasă mamă, după ce mă dezinfectez de microbi. Tu, de ce nu porți mască?
– Nu cred în prostiile ăstea. Dă-mi și mie o geantă să te ajut.
Au trecut vreo patru zile de când am venit, în concediu, în casa părintească și parcă mi-e dor de viața mea agitată din orașul în care-mi fac veacul între două joburi obositoare. Cum am ajuns aici? Foarte simplu. Soțul meu a fugit în Italia cu colega lui, lăsându-mă cu rate la apartament și un copil în facultate. Singura mea alinare se-mparte între zâmbetul Cristinei și calmitatea mamei. În rest, parcă sunt un robot, fără idealuri, fără sentimente.
– Ai un program astăzi, Miruna, mă întreabă mama.
– Nu, poate citesc o carte.
– N-ai vrea să sortăm împreună hainele din dulapul tău? Zac acolo de aproape douăzeci de ani.
– Desigur, mamă. Pot face și singură curățenie, tu du-te afară și plimbă-te puțin.
– Nu o să stau mult. Când revin te voi ajuta și eu, poate mai aruncăm din haine, n-o să le mai îmbrace nimeni.
Cum de am amânat atâta timp acest lucru? Să fie mama mai cu picioarele pe pământ decât mine? Și retorica aceasta care nu-și găsește nici o scuză îmi grăbește pașii spre fostul meu dulap de haine. Deschid ușa și adulmec mirosul încurcat în amintiri, dar ce să vezi? O pălărie vișinie, pusă în grabă pe umerașele cu rochițe și bluzițe învechite de ani, sare pe covor. O ridic și zâmbesc, apoi involuntar mi-o așez pe cap și mă-ndrept spre oglindă. Chipului meu șifonat de trecerea anilor nu-i stă bine cu acest accesoriu elegant. Răscolesc amintirile și o lacrimă, apoi alta mai obraznică se plimbă agale pe obrajii mei. Mi-am adus aminte de primele întâlniri cu Mircea, când pălăria mă făcea, citez din el: „o dulcică cu obrajii rumeni”. Acum ce sunt? O altă lacrimă s-a solidarizat cu primele două și parc-ar vrea să-mi șoptească răspunsul la ultima întrebare. Mă fac că nu-l aud, însă cuvintele-mi inundă gândurile precum o ploaie nervoasă de vară. Nu, nu sunt o „acritură vișinie și expirată”. Arunc pălăria misterioasă pe fundul unui sac și cercetez în continuare fostele mele haine, transformate-n amintiri mai decente sau mai rebele.
©Dorina Pop
-->
Comentarii
O nuvelă (mini-nuvelă) psihologică care explorează tema pierderii și a redescoperirii de sine. Naratoarea, Miruna, este o femeie de 40 de ani care se confruntă cu o serie de provocări, inclusiv divorțul și pierderea locului de muncă. În timpul unei vizite la mama ei, Miruna este nevoită să se confrunte cu trecutul ei, care îi provoacă o serie de emoții puternice.
Pălăria vișinie este un simbol al trecutului și al identității pierdute. Când Miruna o găsește în dulapul ei, aceasta îi reamintește de vremurile în care era o femeie tânără și îndrăgostită. Pălăria o face să se simtă din nou ca o "dulcică cu obrajii rumeni", dar și ca o "acritură vișinie și expirată". Acest contrast reflectă lupta interioară a naratoarei, care se simte în același timp nostalgică și rușinată de trecutul ei.
Până la urmă toţi avem pe undeva câte o "pălărie vişinie"...
N-am menționat vârsta personajului principal și dacă reveniți puțin la lectură pe text observați că individa pleca în concediu la mama ei. Divorțul, în schimb, se poate subînțelege, prin faptul că soțul fugise cu alta. În rest, jos pălăria pentru sinteza prozei mele scurte.
Vă mulțumesc, domnule Muntean.
În legătură cu vârsta cred că m-a cuprins valul, lucramla ce mi-aţi sugerat: proză pentru luna următoare! Daca în reuşeşte un aveans de 8-10 proze sper să particip şi cu proză.
Apropo, cred că din noiembrie - dacă şi dv. continuaţi cu proză, ca să fim cel puţin 2, voi face o mică modificare la lungimea textului în proză: de fapt vor rămâne tor 40 de rânduri, dar pe un format A4, nu A5 - pornind de la ideea intenţionez să reactivesz cel puţin una din revistele Cronopedia - tot în format a5 - dar o proză de 40 rânduri de format A4 ocupă în revistă 2 pagini.
Dacă nu se va putea pntru noiembrie şi decembrie - ultimele 2 luni ale maratonului, din ianuarie nu vom mai avea restricţii în cadrul unui nou maraton experiment!!!