Dorina Pop, România, Panorama Literară, Octombrie 2023
- Proză
Tortură
Simt că mor. Nu mai pot îndura nici pumnii administrați de Codru, nici imobilizarea pe scaunul ăsta de doi bani. Și lanțurile ăstea cred că doar la vite se folosesc. Ce sunt eu, animal? Mi s-au confiscat niște droguri și atât. Nici măcar n-am recunoscut că-s ale mele spre vânzare, căci poate eram mai liniștit într-o celulă decât cu cretinii ăștia.
– Vin gaborii, Codrule.
– Ce? Cum? Mi-ai pus poliția pe cap? Te omor...
Să fie poliția scăparea mea? N-aș crede. Mă înhață cât îi namila de mare cu scaun cu tot, deschide o ușă și mă aruncă în gol. Leșin. Sânge. Vise urâte. M-am trezit peste un timp în întuneric, cu trupul încurcat printre saci de cartofi și butoaie de murături, încolăcit cu lanțuri de un scaun. A, deci doar provizoriu am scăpat de moarte și nu în beciurile poliției, ci în beciul unei case. Uf, ce viață de mizerie. Am zis și eu că fac o treabă vânzând droguri. Mă și visam că-mi cumpăr o garsonieră și îmi voi căuta o slujbă decentă, însă visul meu s-a spulberat. Zac într-un loc uitat de lume, la aproape doi metri sub pământ și nu se știe dacă mă va descoperi cineva la timp, căci se pare că totuși m-am lovit la cap. Îmi vâjâie fruntea și-mi vine să urlu de durere. Să urlu? Nu-mi răspunde nimeni. Ce-ar fi? Nu mai stau deloc pe gânduri și cu ultimele puteri strig:
– A-ju-tooor! Ajutor!
Nici o mișcare, nici un răspuns. Repet solicitarea mea urlând până răgușesc. Mi-a secat și saliva din gură. Parcă se aude mișcare afară lângă gemulețul pivniței. Speranța îmi trage cu ochiul și durerea de cap parc-ar vrea să se oprească, să asiste la salvarea mea. Gânduri. Idei pozitive. Și... mârâitul unui câine care-mi linge urechea stângă. De frica animalului mi se umezesc pantalonii și parcă am frisoane.
Dar ce să vezi? Câinele, un liliputan alb și drăguț, se cuibărește lângă mine și mârâie până adoarme. Nu pot să cred! De la tortură, la teroare să ajung la compania unui cățeluș? Visez sau sunt un actor de doi bani într-un film prost? Nu apuc însă să-mi răspund căci ușa pe care-am aterizat în beciul acesta răcoros și întunecat se deschide.
– Hugo, ești acolo, se aude o voce de fetiță.
– Da, e aici, mă trezesc eu vorbind.
– Mami, mami, hai că avem strigoi în pivniță, strigă fetița.
Tac. Viitorul meu se va decide în următoarele minute. Ori „mami” va veni cu soțul ei, căruia nu cred că-i sunt un străin, ori i se va face milă de mine și-mi va dezlega lanțurile. Așteptare. Restul... e o speranță cusută cu ață albă.
©Dorina Pop
-->
Comentarii
m-au mîncat degeteleşi nu m-am abţinut:
Continuare
Ușa pivniței se deschide din nou și o femeie în vârstă de aproximativ 40 de ani, cu părul blond și ochii albaștri, coboară scările. Este îmbrăcată într-o rochie simplă de casă și are o expresie îngrijorată pe față.
– Ce s-a întâmplat, fetițo? întreabă ea.
– Am auzit un zgomot și am văzut un strigoi, răspunde fetița, arătând spre mine.
Femeia se apropie de mine și îmi luminează fața cu o lanternă.
– Nu e un strigoi, e doar un om, spune ea. E rănit.
– Ajută-l, mami, imploră fetița.
Femeia se uită la mine cu compasiune.
– Bine, te voi ajuta, spune ea.
Îmi desface lanțurile și mă ajută să mă ridic în picioare.
– Unde te doare? mă întreabă ea.
– La cap, răspund. M-am lovit când m-ai aruncat în gol.
– Îmi pare rău, spune ea. Nu știam că ești acolo.
– Cine ești tu? întreb eu.
– Mă numesc Maria și locuiesc aici cu fiica mea, Ana.
– Și cine ești tu? întreabă Ana.
– Sunt un om care a făcut greșeli, răspund eu.
– Nu contează ce ai făcut, spune Maria. Ești rănit și trebuie să te ajutăm.
Maria mă duce în bucătărie și-mi dă să beau un pahar cu apă. Apoi mă ajută să mă așez pe un scaun.
– Acum, spune ea, trebuie să te odihnești. Te voi duce în camera mea.
Maria mă duce în camera ei și mă pune să mă culc în pat. Apoi îmi pune o compresă rece pe cap și mă lasă să adorm.
A doua zi
Mă trezesc în patul Mariei. Sunt obosit, dar nu mai am dureri de cap. Maria stă lângă pat și mă privește.
– Te simți mai bine? mă întreabă ea.
– Da, răspund eu. Mulțumesc.
– Nu trebuie să-mi mulțumești, spune ea. Ai nevoie de ajutor și eu sunt aici pentru tine.
– De ce ești atât de bună cu mine? întreb eu.
– Pentru că sunt mama unei fetițe, răspunde ea. Și nu vreau să vezi ce se întâmplă cu un copil care este rănit și singur.
– Nu sunt un copil, spun eu.
– Nu contează, spune ea. Oricine are nevoie de ajutor trebuie să primească ajutor.
Maria mă ajută să mă ridic din pat și mă duce în bucătărie. Îmi dă să mănânc și să beau.
– Ce vei face acum? mă întreabă ea.
– Nu știu, răspund eu.
– Poți rămâne aici atât timp cât ai nevoie, spune ea.
– Mulțumesc, spun eu.
După câteva zile
M-am recuperat complet de la rănile mele. Am început să-mi fac prieteni cu Ana și cu câinele ei, Hugo.
Maria m-a ajutat să găsesc un loc de muncă și să mă angajez. Am început să-mi construiesc o viață nouă, o viață departe de droguri și de crimă.
Un an mai târziu
Mă căsătorisem cu Maria și aveam un copil. Eram fericit și împlinit.
Nu uitasem niciodată ce mi s-a întâmplat, dar învățasem din greșelile mele. Eram un om nou și eram hotărât să-mi trăiesc viața în mod corect.
Sfârșit
E mai stufos comentariul decăt proza scrisă pentru maratonul literar, dar dacă regulile impun 40 de rânduri, asta e. Mai improvizăm finaluri „în coadă de pește” cum tot subliniază Matei.
Vă mulțumesc, domnule Muntean.
pentru experimentul ce va fi inaugurat în curând nu mai avem nici o limitare de tip "patul lui procust"...
Textul este scris într-un stil realist, care transmite suferința și groaza pe care le experimentează personajul torturat.
Sentimentele evocate de dumneavoastră am vrut să le scot în relief, nu viața personajului. Pupici.