Maraton Panorama Literară 2024, septembrie
15. (poezie, cyberpoem)
Baladă în plină toamnă
~bahice [22] ~
Sub bolta cerului, în noaptea senină,
Unde luna-și vărsa lumina divină,
Într-o grădină tainică, ascunsă,
Iubirea înflorea, pură și sfântă.
Sub bolta cerului, în noaptea mută,
Se-ntâlnesc două suflete, pure și senine.
El, visător, cu privirea-n stele pierdută,
Ea, pictoriță, cu inima desfăcută.
El, cu suflet de poet, cu versuri de aur,
Ea, pictoriță a vieții, cu o inimă pură.
Se-ntâlnesc sub copaci, în umbră și-n soare,
Și-și împletesc mâinile, într-o iubire mare.
Într-un colț de grădină, ascuns de privire,
Se-mbrățișează, în flăcări de iubire.
Ajunul toamnei-i un vis ce se-nnoiește,
Iar vinul roșu, ca sângele, clocotește.
Într-un sărut adânc, pasiunea-și deschide aripile,
Și timpul se oprește, în clipe de vis și zile.
Vinul roșu, ca sângele, în pahar se-nclină,
Și-n fiecare sorbitură, iubirea se adâncește.
Dezbrăcați de haine, rămân doar două trupuri,
Ce se contopesc în dulce murmur.
Pielea lor, ca mătasea, se îmbină,
Într-un dans al pasiunii, divină.
Dar în adâncul grădinii, un secret se ascunde,
O poveste întunecată, care-i așteaptă să o afle.
O umbră se-ntinde, un vânt rece suflă,
Și inima-i tresare, de un fior necunoscut.
Luna plină luminează fețele lor,
În oglinda apei, se-ntipăresc amândoi.
Săruturi fierbinți, ca focul din vetre,
Își mângâie sufletele, le fac să le vetre.
Frunzele uscate, ca niște cărți vechi,
Șoptesc povestea lor, în vântul rece.
Și ploaia fină, ca lacrimi de cristal,
Alungă orice urmă de tristețe fatală.
El o strânge în brațe, și-i șoptește la ureche,
„Te iubesc mai presus de orice, ești lumea mea întreagă.”
Ea, cu ochii-n lacrimi, îi mărturisește un păcat,
Un secret îngropat, care-i poate despărți.
În noaptea aceasta, timpul se oprește,
Iar lumea-ntreagă, în jurul lor, se topește.
Într-un moment de magie, etern și pur,
Se simt liberi, ca două păsări în zbor.
Vinul roșu, ca sângele, le încălzește trupul,
Iar inima le bate, ca stepul.
În fiecare înghițitură, găsesc un răspuns,
La întrebările vieții, ce-i tot puseseră în dans.
Împreună, vor înfrunta orice furtună,
Și-și vor jura credință, până-n eternitate.
Sub cerul înstelat, în noaptea de toamnă,
Iubirea lor înflorește, cu o forță neobișnuită.
Și când zorile vin să-i trezească,
Își promit iubire, veșnică nunească.
În brațele celuilalt, găsesc un refugiu,
O lume nouă, plină de viu.
Și așa, în grădina tainică, sub lumina lunii,
Iubirea lor s-a înălțat, ca un cântec divin.
Un ajun de toamnă, care le-a schimbat destinul,
Și-n inimile lor, a aprins un foc veșnic.
Ajunul toamnei, o amintire dulce,
Un vis împlinit, o viață nouă, cu cruce.
Și vinul roșu, martor al iubirii lor,
Va rămâne-n suflete, pentru totdeauna, nor.
Și când vor îmbătrâni, și părul le va albi,
Își vor aminti de noaptea aceea, sub cerul senin și liber.
Și vor ști că iubirea lor, ca vinul bun,
Cu timpul se maturizează și devine mai bun.
©Ioan Muntean, 2024
text participant la Cronopediada - Maratonul Panorama Literară
-->
Comentarii
Frumoasă baladă. Felicitări!
Mum'umesc mult! 😍😍